Lupta împotriva duşmanului comun

Se spune că nimic, dar absolut nimic nu-i uneşte pe doi rivali, doi inamici, doi duşmani chiar, ca lupta împotriva duşmanului comun. Dar până la urmă, tot duşmani rămân! Acest lucru s-a putut observa cel mai bine, prin prietenia dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu. Ambii şefi de partide sunt ştiuţi de persoane orgolioase, cu personalitate, cu autoritate, care nu pot fi niciodată în aceeaşi barcă, fiindcă unul dintre ei trebuie să fie şef, sau urmează a fi. Totuşi lupta inegală pe care ar fi dus-o fiecare în parte împotriva marelui şi temutului duşman, Traian Băsescu, i-a determinat să se unească într-o alianţă numită USL, alianţă care nu s-ar fi constituit niciodată, cu vreun alt scop. Se ştia încă de la botezul uniunii că nu putea să aibă un singur şef, aşa că necesitatea a creat o conducere bicefală, care până la urmă, cum era de aşteptat, s-a descompus. Precum şi alianţa. De ce? Motivele sunt două: unu, pentru că unul din doi, trebuia să ajungă sau cel puţin să spere la o funcţie mai mare decât aliatul, iar doi, duşmanul de moarte, şi-a băgat coada între ei! Problema este că acum, nu se vede clar, care dintre cei doi foşti aliaţi, este mai preten cu duşmanul! Cred că va urma în curând, o dispută draconică între foştii aliaţi, pentru întâietatea intrării în relaţii cu fostul duşman comun. Rămâne de văzut ce şi cum. Mult nu mai este până … una, alta. O altă ciudăţenie, mai locală, este apropierea dintre foştii prieteni, apoi duşmani, Condescu şi Creţan. Nu are rost să intru în detalii, fiindcă sunt cunoscute de toată lumea. Vreau să amintesc doar faptul că cei doi deveniseră din aliaţi, duşmani, datorită punctelor de vedere diferite, vizavi de coabitarea cu Miron Cozma, în perioada mineriadei de la Costeşti. Se cunoaşte faptul că Marin Condescu a rămas lider absolut al tuturor minerilor, mai apoi şi al energeticienilor, iar Creţan a ajuns în puşcărie. Acum, iată-i din nou prieteni, pentru un ţel comun. Rămâne de văzut ce şi cum … Din lungul şir al coabitării a doi duşmani, contra unuia comun, vreau să amintesc pe scurt, despre un caz de mari dimensiuni, un caz chiar de anvergură mondială. Din două forţe ostile pe timpul celui de-al doilea Război Mondial, Germania şi Franţa au şi pus deo super-alianţă, imediat după monstruoasa conflagraţie mondială. Aşa de bine şi de prietenos au pus la cale bazele Uniunii Europene, de parcă nici nu se măcelăriseră reciproc, cu câţiva ani înainte. Cu toate că au numit-o cam „la derută” Alianţa Oţel-Cărbune, analiştii au priceput destul de repede că de fapt alianţa prietenească la care au aderat între timp, zeci de ţări, printre care şi România, a avut şi are ca dept scop, „răpunerea” marelui duşman comun de la răsărit, Rusia. Se pare că a cam venit timpul răfuielii. Duşmanul a fost provocat să … provoace. Să vedem cum va ieşi!?! Eu consider că Rusia va fi pusă la punct, şi va ieşi destul de şifonată din afacerea „Ucraina”. Dar, rămâne de văzut …