Un actor de prima mână, care mânca Mere Roşii înainte de Revoluţie, apoi a ars-o pe felia Filantropică, iar mai acum a pus umărul la Ultimul Corupt din România, îşi joacă propriul rol, în Senatul patriei. Mircea Diaconu zice, într-o televizată amprentată mogulistic, că l-a oprit cineva pe stradă, un român de-al nostru, şi l-a certat că ei, useliştii adică, ţin flori în mână, în faţa tancurilor portocalii. O figură de stil potrivită unui artist, de acord cu asta. De aici justificarea, adaugă marele actor, incompatibilizat de A.N.I, faptului că actuala putere a reacţionat în forţă. Trebuia să fie o luptă egală adicătelea. În logica războiului politic de la noi, omul are dreptate. Ce rămâne fără explicaţie, fără răspuns, nu este altceva decât momentul normalizării. Când vom fi cu toţii în interiorul unei normalităţi? Treaba cu suspendarea este, mai cu seamă, o rundă dintr-o cafteală politică. Foarte bine, dacă se poate, de ce nu, ar zice cei mai mulţi, să mergem la popor, cum îi plăcea lui Zeus să ameninţe. Ete, că poporul e nerăbdător să ştampileze din nou, cât mai repede. Vibraţia tremurândă a unei tentative de dezbatere publică, se coieşte să dezlege misterul legalităţii, al constituţionalităţii acestui demers de suspendare a lui Traian. Fâs! Va rămâne doar o statistică de rating pe la televiziuni, nimic mai mult. Treaba merge mai departe, aşa cum a mers din 89 încoace. O fi argumentată juridic, n-o fi argumentată, tăvăleala preşedintelui are, în mâna actualei Puteri politice, o armă imbatabilă: adversitatea, condimentată cu profunde trăiri emoţionale de ură, a unei mari bucăţi de popor, faţă de fostul căpitan al navei Biruinţa. Despre asta e vorba. Se acţionează în spiritul unei emoţii, al cărei miros se simte de-a lungul şi de-a latul ţării, în cele mai multe dintre odăile românaşilor. O să tragă istoria o concluzie la legalitatea acestui demers, astăzi nu e timp de aşa ceva. Poate că unii suntem revoltaţi, poate că unii suntem buimăciţi, poate că unii suntem extaziaţi, dar treaba se va aşeza până în toamnă, poate până la finalul anului. De atunci încolo, nimeni, niciun soldat politic sau partid cu numere de circulaţie în România, nu cred că mai poate trece cu vederea normalitatea. Dacă o va face, va pleca în istorie, via pârnaie, cu piatra populară pe cocoaşă. Parol!
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
