Cu un imn ce-are vechime de vreo câteva decenii
Şi va dăinui (zic unii) peste veacuri şi milenii,
Aşa a-nceput şedinţa la cârciuma din parcare,
Unde vreo treizeci de dame au purces la intonare.
Versurile, întreg textul, ca şi-n vremile uitate,
Începeau, bine-nţeles, „Noi, femeile democrate…”
Mulţi au vrut să intre-n sală, cum aveau de obicei,
Dar au opus rezistenţă democratele femei.
Au discutat de guvern, de-un pitic mare la stat,
Despre-un marinar beţiv ce s-a retras pe uscat,
Despre marile hoţii ce se pun mereu la cale,
Ridicând la autori zeci şi zeci de osanale!…
Au mai discutat acolo cum că adoraţii lor
Lovesc zilnic, fără milă, în acest umil popor,
Cum lasă oameni pe drumuri, cum umilesc pe bătrâni,
Cum îşi bat joc de popor, de parc-am fi nişte câini,
Cum taie din alocaţii şi din pensii şi din lefuri,
În timp ce ei dorm pe bani şi o tot lungesc în chefuri…
Cum bagă semeni în foame, reformând totul, „la trap”
Cum umilesc suferinzi, persoane cu handicap…
Când mai răsuflau puţin, stând picior peste picior,
Mai goleau câte-o stacană în cinstea reformelor…
Apoi se chiteau pe dans, piţigăind fiecare,
Ca o trupă de fantome în macabra ei mişcare…
Auzind popa, beleaua, a venit cu căldăruşa
Şi a-nceput să stropească şi ferestrele şi uşa!…
Mai târziu când a dedus c-au fost duse de la spate,
A şoptit: ”Iartă-le Doamne, că n-au atâtea păcate!”…