Sfântul la care se închină toate televiziunile, știm bine, a fost și rămâne ratingul. Nu mă preocupă nici sondajele, cu atât mai puțin acest instrument de fixat prețul publicității, per secundă. Însă, zilele trecute, trebuie că cineva s-a bucurat tare mult de gonflarea temporară a audienței, respectiv șefii, șefuleții responsabili cu cașcavalul, din trustul lui Dan, zis dom Profesor. Întâlnirea lui Mihai Răzvan cu Mihai, la antena cu numărul 3, primul cu job de prim-ministru, cel de-al doilea cu patalama de pastor în poșetă, nu a făcut altceva decât să ridice numărul de românași telespectatori, puși cu retina pe discuția lor. Atât, nimic altceva. Șeful de la Victoria, care și-a pus recent prosopul alb pe mână, a luat poziția ușor aplecată a profesionistului ospătar și ne-a cerut răgaz, în timp ce ne îndemna să ne relaxăm la un platouaș, aranjat chiar de el. Un buchet de promisiuni, cum îi șade bine unui nene aflat la început de mandat. Desigur, ne-a dat, dincolo de ecran, damful de impostură în care se află, adicătelea el doar manageriază bucata asta de Putere a Statului, zisă executivă, dar nu are nici o putere. Nu poate decide cine vine, cine pleacă, nici virgula nu poate să o modifice în așa-zisul program de guvernare, venit pe mail cu expeditor ascuns, din dealul Cotroceniului, via Aleea Modrogan. Dar, nu-i așa, dă bine la CV și, mai cu seamă, dă și mai bine la o candidatură viitoare. Președinte de țară, în traducere. Încolo, onest omul. Are cu ce, pe parte de cultură, inteligență, discurs, meci unu la unu. Manglește bine, dar nu are nici un chichirez. Rămâne să vedem dacă adâncește haznaua în care suntem sau ne scoate, unul câte unul, pe rând, la lumina normalității. Celălalt ochelarist din cadru, Mihai pastorul, regăsit în chip de moderator de astă dată, a executat un număr de individual-defensiv compus, încercuit cu puseuri de uscăciune în gât, bâlbâială discretă, dar deasă, nesiguranță activă și suficiență consistentă. Ceea ce trebuia să fie medalia de fală din cariera lui de piatră jurnalistică, s-a dovedit a fi sabotajul virtuos al propriei margini. Spre zero, asta ar fi nota pe care i-ar da-o oricare profesor de gen. A încrețit, de la început, buza de sus și pomeții, arătându-și dințișorii, dar nici măcar cameramanii nu l-au luat în serios. Nu a putut mai mult. Lasă, data viitoare va fi mai bine, nu am murit noi și ni s-au stins toate șansele de a izbândi. Concluzia ar fi că, deși de la amândoi am avut așteptări, niciunul nu a părut dispus să ni le satisfacă. O discuție sterilă, fără nimic înăuntru, în afară de reverența de slugă pe care au făcut-o amândoi. Unul în fața lui Zeus, celălalt în fața lui Felix.
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
