Mama ei, de rânduială …

Având pe teritoriul ei sute de râuri, mii de pâraie, fluviu, ieşire la mare, sute de lacuri, baraje, România este una dintre cele mai mari importatoare de produse agricole din Uniunea Europeană, asta şi datorită lipsei sistemelor de irigaţii. Cu posibilităţi uriaşe de a cultiva şi întreţine tot uriaşe suprafeţe de diferite culturi, agricultura românească a ajuns cenuşăreasa Europei. O ţară care cândva se fălea cu numele de „Grânarul Europei”, azi importă grâu cu garniturile de tren şi cu vapoarele (mai mult sau mai puţin vămuite). Imensele suprafeţe de sere, „Imperiile de sticlă” cum erau cunoscute pe tot mapamondul, au fost distruse, ori lăsate de izbelişte până au căzut pradă hoţilor, cu tot ce s-a putut fura din ele. Imensele suprafeţe de livezi cu pomi de tot soiul, au fost părăsite parcă în duşmănie, pomii uscându-se „din picioare” ca nişte fiinţe inocente şi neputincioase. Care au mai supravieţuit, te uiţi la ei cum se sting uşor, de îţi vine să le plângi de milă. În unele locuri, productivi fiind încă, au fost tăiaţi fără niciun discernământ, parcă în necazul copiilor şi al păsărelelor care se cuibăriseră prin ei spre a le veni de hac omizilor. Podgoriile ţării noastre, în marea lor parte au ajuns de asemenea într-o stare jalnică. Acolo unde au fost podgorii „cât vezi cu ochii” acum au mai rămas doar butucii sau nici măcar ei. Codrii României, începând de la tinerii copaci până la arborii seculari, cad zilnic pradă motofierăstraielor , a securilor, a nesăbuinţei acestui popor, care parcă ar fi bine zis, … păcat că a nimerit să locuiască în totuşi mirificul spaţiu, Carpato- Danubiano-Pontic. Sau mai altcumva spus „frumoasă ţară, păcat că este locuită!”, o formulare care este pe buzele multora, mai ales a celora care vin să ne viziteze. Astea referitor numai la agricultură. Totul e un dezastru. Chiar invadată dacă era această ţară, de către cei mai sălbatici cotropitori, tot nu s-ar fi produs acest dezastru strigător la cer. Acei ocupanţi ar fi avut în mod sigur, grijă de tot ce ar fi găsit aici, şi le-ar fi gospodărit cu sfinţenie. România, ţara unor mari posibilităţi de exprimare în materie de agricultură, a ajuns să importe produse de acest gen din ţări aride, cu soluri stâncoase, sărăcăcioase, cum ar fi Grecia, sau mai mult decât atât, Israelul. Suprafeţele de teren necultivate, sau cultivate doar şi rămase nemuncite, se înmulţesc de la an la an, într-un mod alarmant. Totuşi, care este explicaţia, care sunt motivele perpetuării acestui dezastru de nestăvilit? De ce au dispărut sistemele de irigaţii, şi nimeni nu mai face nimic pentru revitalizarea lor? În Dolj, la Dăbuleni, imediat după Revoluţie, am vizitat cel mai mare sistem de irigaţii din România, cu alimentare din Dunăre, făcut de specialiştii englezi, prin anii 60 ai secolului trecut. Era impresionant. Canalul C0, care asigura aducţiunea din fluviu, era aşa de imens, încât puteau trece două camioane unul pe lângă celălalt, după cum spuneau localnicii care fuseseră martori în vremea când au început lucrările de sistematizare. De acolo, din canalul principal, deşertul românesc de la Dăbuleni era tăiat de zeci şi sute de canale, care conduceau apa imperios necesară. Rodnicia culturilor de acolo era o splendoare. Perdele naturale de vegetaţie, opreau iminenta expansiune a deşertului spre restul teritoriului. Producţiile agricole şi viticole erau impresionante. Azi nu mai există nimic. Nici sistemul de irigaţii, nici perdelele-scut. Cine este vinovat de toate acestea? Cine trebuie tras la răspundere? Cine a dat girul şi a permis perpetuarea dezastrului care pare de neoprit? Cine se face vinovat de cele distruse? Dar de faptul că nu se mai face nimic pentru revitalizarea agriculturii româneşti, pe întreg ansamblul ei? Răspunsul este atât de simplu: Noi, românii! Nu am mai pus pe tapet alte domenii, cu alte dezastre …