De câţiva ani încoace, nu scăpăm nici o ocazie de a ne lipi, cu ură şi cinism, etichete politice între noi. Unde prinzi doi-trei românaşi adunaţi laolaltă, acolo apar, printre dinţi, slobozeli verbale cu caracter naţional-înjurătura. Nu mai există blonzi, ingineri, şmenari, inteligenţi, cuminţi, nu. Acum sunt transformaţi în „pedelist nenorocit”, „năpârcă pesedistă”, „liberal trădător” sau „distrus peremist”. Urât. Suntem slabi. Pe de o parte. Pe de altă parte, s-ar putea explica, cumva, toată mutilarea. Am ajuns atât de abrutizaţi, aduşi până la o stare primară, a supravieţuirii, încât stăm cu ochii speranţei către politicieni, ofertele lor, deciziile lor. Fiecare cu opţiunea lui, cu nădejdea lui. Am criticat acolo unde era de criticat, dar acum mi se pare că nu mai are valoare nimic, nici măcar asta. Trăim un sentiment de lehamite. Ce am învăţat la şcoală despre situaţii sociale, atitudini fiscale şi imposibilităţi umane, devine real. Astăzi se face reformă. Din nou. Astăzi sunt generaţii de sacrificiu. Din nou. Ieşim din criză, în plină democraţie, zice-se, cu măsuri de ev mediu. Cât mai mult de la popor, că ăsta e prostul zonei. Biruri cât mai mari, cât mai multe, cât mai greu de dat. Se taie. De unde? De la ăştia. Se elimină din sistem. Cine? Tot ăştia. Ne împrumutăm cât pentru zece generaţii. Cine va trebui să plătească? Aceeaşi oameni, anonimii care se ascund sub umbrela norodului. Alea cinci procente dintre românaşi, cei care “s-au descurcat” pe lângă mâna atotputernică a guvernantului, oricare ar fi el, nu prinde aplicabilitatea acestei realităţi. De la ei nu se taie, de la ei nu se mută nici o bucată de asfalt, proaspăt aşezat de propria lor firmă, să zicem. Este absurd să pretinzi că vrei binele poporului, în veşnica promisiune electorală. Nu poţi să îl însemnezi cu fierul încins al umilinţei şi să pretinzi că îi faci bine. Sunt halucinante momentele în care mulţi, prea mulţi, toţi aproape, găsesc, ca o scuză reverberată în ecoul cretinismului, recurg la înţelegere, o cer. Nu se poate mai mult. Păi, dacă tu, mic golănaş, pus acolo să rezolvi treaba mea, a cetăţeanului, nu poţi, atunci fă bine şi du-te acasă. La cine vrei tu acasă. Şi lasă pe altul. Aş introduce o lege prin care un politician, dacă nu se ţine de cuvânt, să poată fi dat jos, de oriunde o fi el, prin vot popular, gen referendum, chiar şi în timpul mandatului. Utopie, ştiu.
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
