Nefericirea antrenorului român

Dacă nu ar câştiga suficienţi bani pentru a-şi asigura un trai destul de confortabil, antrenorii români de fotbal ar putea fi socotiţi, cu siguranţă, unele dintre cele mai nefericite persoane care (totuşi) prestează un serviciu. Încă de la instalarea la un club sau la echipa naţională, antrenorul are sabia lui Damolxes deasupra capului. Nici nu s-a apucat bine de primul antrenament că deja criticile de genul „nu va face nimic”, „n-are viaţă lungă”, „îl dă afară”, „nu le are”, „e prea dur”, „nu-l halesc băieţii”, „nu-i de Steaua” etc. vin din toate părţile. Apoi, după cum este prea bine ştiut, echipa i se impune, ori datorită „priceperii” patronului sau managerului, ori datorită necesităţii de a rula anumiţi jucători care ar urma să fie vânduţi. Dacă debutul pe bancă îl face cu dreptul, echipa obţinând rezultate bune în primele meciuri, este lăudat dar nu de toţi, unii spunând că este o întâmplare. Dacă debutul e cu stângul, tirurile încep în secunda doi, în cele mai multe cazuri fiind demis, sau se vorbeşte despre demisie la modul iminent. Numai la Steaua, „la toate priceputul” Becali, a schimbat nu mai puţin de şapte antrenori într-un an, plus încă vreo trei neoficiali (Caramarin, Necula, Olăroiu). Într-un fel e bine şi aşa că se mai rulează antrenorii, dându-se şanse la cât mai mulţi spre o posibilă afirmare. Dacă încă nu s-a format o deviză în cugetul antrenorului român, cu siguranţă este în curs de formare, şi anume: „Indiferent cum o ieşi, mă duc, fac contractul şi iau banii!”. La echipa naţională problema este puţin diferită pentru că acolo nu există un patron, dar în schimb sunt destui care fac pe patronii, unul dintre ei fiind Ionuţ Lupescu. Datorită lui a renunţat la naţională una dintre piesele de bază ale lotului, Mirel Rădoi, sau mai grav, se pare că şi căpitanul echipei, Cristi Chivu. Bineînţeles că toate se sparg în capul lui Răzvan Lucescu, sau mai bine zis, s-au spart, pentru că şi el scârbit de toate amestecurile, presiunile, tirurile din toate părţile, criticile tendenţioase, s-a retras. Tot e bine pentru el că „a murit” frumos, în ultimul meci, România învingând Bosnia cu 3 – 0. Personal, cred că nici Hagi nu va face mare lucru, într-un viitor nu prea îndepărtat, el va avea tot soarta lui Lucescu junior. Tot personal, cred în valoarea lui Hagi ca antrenor, indiferent unde ar antrena el în lumea asta. Dar cine îi acordă timpul necesar să formeze o echipă competitivă asemănătoare celei ce o conducea din postura de căpitan. Azi nimeni nu mai are răbdare, indiferent că este vorba de o echipă de club sau de echipa naţională. Toţi vor rezultate imediate, dacă s-ar putea toate meciurile să se încheie cu victorii, toate de la 3 – 0 în sus. Pe cât de fericit, pe atât de nefericit a fost şi Piţurcă în calitate de antrenor al naţionalei şi al echipelor de club. A calificat loturi naţionale ale României la turnee finale, dar a avut parte şi de multă amărăciune. O dată a fost înlăturat de complotul jucătorilor condus de Hagi, apoi cum a şchiopătat, cum a şi fost înlăturat. Plus ce i s-a mai întâmplat pe la cluburi în ultimele două episoade … Se vehiculează o idee, chiar se susţine, se scandează, se fac revolte, că omul munceşte pentru bani. Dacă aşa stau lucrurile şi nu alte valori primează, atunci nefericirea antrenorilor s-ar atenua cu mult, unii dintre ei câştigând într-o lună, cât alţi oameni din popor, într-o viaţă. Se zice că Sorin Cârţu ar fi un maestru al speculaţiilor, sumele de bani încasate făcându-l insensibil la „complimentele” lansate de Pascani, Becali sau alţii, fie ei şi de la … Pandurii. Noi, gorjenii, cu siguranţă vom fi alături de Grigoraş, îl vom susţine, iar rezultatele suntem sigur că vor veni. Să fie fericit!