După datină, tăierea porcului ar trebui să se facă numai în ziua de Ignat, pentru că înainte vreme, în această zi toţi românii, care aveau porc, bineînţeles, recurgeau la această practică, respectând mai toate ritualurile specifice, în funcţie de regiune. Azi, fiecare sacrifică porcul atunci când poate. Foarte important este faptul că acest animal este primul motiv de a aduna laolaltă familia lărgită, copiii şi nepoţii plecaţi prin ţară sau străinătate, făcând tot posibilul să fie prezenţi la tăierea porcului. Metodele recomandate de Uniunea Europeană pentru sacrificarea porcului, cel puţin pentru moment sunt ignorate. Românii nu-şi electrocutează porcii, recurgând la metoda tradiţională, aceea prin junghiere. Probabil odată şi-o dată va ajunge românul şi la această practică, dar numai atunci când se va convinge el că trebuie să facă acest lucru. Personal, cred că va mai trece multă apă pe Jiu, până atunci. Totuşi, multe din practicile, obiceiurile şi ritualurile specifice zilei de Ignat, s-au mai pierdut, astea o dată cu emanciparea ţăranului, sau cu nevoia de a-şi uşura munca specifică la un asemenea eveniment. Spre exemplu, dacă pe vremuri nu prea îndepărtate, pârlitul părului se făcea cu paie, astăzi marea majoritate recurg la acest lucru cu ajutorul unui arzător pe gaze, folosindu-se de obicei ca sursă, o butelie. Despre jupuitul pielii, nici vorbă, fiindcă opincile au dispărut total din portul uzual al ţăranului român. Ritualurile specifice de după sacrificare, s-au subţiat şi ele în mare măsură, aceste practici mai respectându-se în cazuri cu totul izolate, sau dându-li-se o conotaţie peiorativă. Spre exemplu, în unele zone, pe fruntea copiilor se făceau cruci cu sângele porcului, pentru a fi sănătoşi în anul care vine. Sau nu ştiu dacă se mai practică pe undeva, ca pe corpul porcului sacrificat să se aşeze un tânăr fecior, pentru a nu se altera carnea! Sau, apropo de nişte ritualuri în vogă, untura de la porcul negru era foarte apreciată pentru … vrăji! Gospodarul român de pe timpuri, trebuia să facă în aşa fel încât să îi ajungă timp de un an, carnea porcului. Păstrată prin metode tradiţionale şi specifice, saramură, afumare sau topire în untură, carnea râmătorului era păstrată în condiţii bune şi sănătoase până aproape intrarea în viitorul post de Crăciun. Aici mai interveneau şi posturile de peste an, care erau ţinute cu sfinţenie de toţi creştinii. Nu închei înainte de a le ura românilor să mănânce porcul, sănătoşi, iar pentru anul care vine să aibă parte de unul şi mai mare. I-aş mai îndemna pe cei care au prieteni de prieteni, să-şi readucă aminte o urare care a mai dăinuit prin folclorul românesc:
Dintre-atâţia mii de porci,
Ce pieriră la Ignat,
Ţin casă te felicit
Că eşti singurul scăpat!
