Pomanagii disperaţi

La sate, cei cărora le place să meargă pe la pomeni, sau cei care umblă după colaci pe la parastase, li se spune pomanagii. Ei sunt, de regulă, oameni nevoiaşi care duc un trai mai modest, iar atunci când prind prilejul, profită de generozitatea unora şi îşi umplu plasele sau traistele cu colaci. Când se fac parastase cu anumite ocazii, tot ei, pomanagii sunt aceia care sunt prezenţi la eveniment, pentru a se „dezlipi” cu mâncare bună şi pe îndestulate, cu băutură, başcă faptul că mai pleacă şi cu un colac, acasă. De regulă, fie ei bărbaţi sau femei, pomanagii sunt văzuţi mergând de cele mai multe ori, „pe trei cărări”. Dacă ei sunt codaşii satului, nu sunt socotiţi astfel, pentru faptul că merg după colaci sau pe la diferite pomeni. Sunt catalogaţi astfel, fiindcă ei sunt nechibzuiţi şi nu ştiu să se gospodărească, situaţia lor fiind constant, una precară. Problema lor, marea lor problemă, este aceea că acum au şi concurenţă. Chiar o mare concurenţă. Se întrec cu ei în cerşit „pe insistate” chiar şi oameni care au o situaţie gospodărească mai bună, chiar bine aşezată. Ei au şi venituri, în special pensii, mai mult sau mai puţin meritate. Adică obţinute pe drept sau „pe alte căi”. Vin decişi de acasă, spre a face rivalitate pomanagiilor cu state, chiar să îi dovedească, să îi domine, însuşindu-şi plase sau traiste cu colaci, cărându-le cu satisfacţie la maşini. Nu-ţi vine să crezi, că asemenea oameni, cu stare şi cu ceva reputaţie, sunt capabili de aşa ceva. Penibil, dezgustător, îngrijorător! Nu mai au loc bieţii săraci, de răul lor. Asta e, aici duce sărăcia, teama de sărăcie, presimţirile sumbre ale omului, oferite de al şaselea simţ. O altă bizarerie a pomenilor zilelor noastre, constă în schimbul scurt şi … eficient de colaci, între două persoane, de regulă, vecine de pomeni. Adică să nu iese „pe pierdere”, ţaţa Floarea face schimb de colaci cu doda Leana, fără a mai face efortul de a merge pe la alte pomeni din cele aflate la morminte, spre a-şi recupera „paguba”. Dacă asaltul pomanagiilor sau cel al neo-pomanagiilor este de nestăvilit, atunci ţaţele şi dodele nici nu mai scot colacii la iveală, ci pleacă cu ei înapoi acasă, schimbul „în natură”, făcându-se într-o bătătură sau alta. Dacă intervin stihiile naturii, şi încurcă problema schimbului, atunci fiecare rămâne cu colacii ei, „că tot aia e”. În atare situaţie, pomanagii şi neo-pomanagii suferă pierderi grele. Totuşi, pierderile înregistrate de ei nu se cifrează la cotele la care pierde popa, în cazul în care vremea ostilă ţine oamenii în odăile lor. Sacii cu prescuri, dar mai ales încasările pentru pomenirea morţilor, chiar şi a viilor, rămân un jind nevindecabil pentru popa care înjură mai cu glas, mai fără, de tot ce-i vine la gură.