Acasa / Editorial / Povestea unui medic plecat din România: De ce mor doctorii?

Povestea unui medic plecat din România: De ce mor doctorii?

Am citit de curând un mesaj postat pe o rețea de socializare de un medic plecat de ani buni din România, un mesaj care m-a impresionat profund și care m-a pus pe gânduri… De ce mor medicii? Medicii mor puțin câte puțin cu fiecare viață pe care nu reușesc s-o salveze și cu fiecare diagnostic dur pe care trebuie să-l transmită. Dincolo de pregătirea profesională a cadrului medical şi de progresele medicinii în materie de diagnosticare şi de tratare, componenta umană, relația sufleteasca dintre medic și pacient, rămâne catalizatorul care face lucrurile să funcţioneze. Da, și medicii sunt oameni, și medicii au sentimente, și medicii pot empatiza cu pacienții deși într-o primă fază nu par așa.

Trăirile medicului Roxana Hotoboc: ”Imi amintesc de un episod petrecut cu câțiva ani în urmă, în timpul unei gărzi. Mi-a rămas întipărit în memorie și, de câte ori îmi amintesc de acea pacientă, simt aceeasi durere fizică, undeva, în „coșul pieptului, care nu mă lăsa să respir bine… A fost odată, nu „ca niciodată”, pentru că am avut mulți, foarte mulți pacienți a căror condiție medicală m-a impresionat, deci, a fost odată o pacientă, la urgență, venită pentru că tușise și scuipase sânge cu câteva zile înainte…Era o fată frumoasă, cu o alură de fotomodel, de 24 de ani…era perfectă! Studentă în Londra, și perfect sănătoasă până atunci. Am consultat-o și am trimis-o să facă o radiografie la plîmâni, care mi-a aratat o imagine anormală, neobișnuită, parcă era „ceva” în plămânul drept, dar nu înțelegeam exact ce este. Am discutat cu radiologul ”on call” și i-am făcut un tomograf la plămâni. Rezultatul de la tomograf a venit cam la o oră după ce i-l făcusem pacientei. Când l-am citit, după secundele de uluire, am simțit că nu mai pot respira: fata avea un cancer la plămânul drept, cu semne locale de metastaze la tot spațiul drept al pieptului și la pleură…. Nu puteam să cred ce citeam!!! M-am uitat bine să văd dacă e tomograful ei sau citesc rezultatul altui bolnav! Era al ei! M-am gândit că nu e posibil așa ceva!!! Căci…ea era perfectă, și mă aștepta în sala de așteptare, să o chem, să îi dau rezultatul și diagnosticul…. Retraiesc cu aceeași intensitate sentimentele de atunci… Am mai citit o dată rezultatul tomografului, și încă o dată, fără să am puterea să mă ridic de pe scaun și să o chem din sala de așteptare… Cancer pulmonar cu metastaze….Cum să îi spun ce are??? Mă durea trupul și respiram greu, iar privirea mi se încețosase, căci ochii mi se umpluseră de lacrimi… Am închis ușa la cabinet și am plâns, preț de câteva minute… Eram furioasă pe ce eu numesc „soarta”, pe ce noi numim „viață..cusută cu ață”!!!

Când, în sfârșit, am reușit să îmi controlez trăirile, să îmi usuc urmele lacrimilor și să îmi recapăt vocea, am chemat-o pe tânara și frumoasa mea pacientă în cabinet… Trebuia să îi dau diagnosticul de cancer pulmonar, metastatic….Cu alte cuvinte, să îi spun că e condamnată la moarte….iar eu simțeam că mă sfârșesc acolo, pe scaun, în fața ei…. Mă privea cu ochii ei frumoși, nerabdatoare și curioasă….Categoric nu era pregătită să înceapă o luptă cruntă cu un cancer atat de agresiv. … I-am zambit și, cu un calm și o stăpânire a vocii pe care numai Dumnezeu mi le-a dat, am început să îi explic, încet, cam despre ce e vorba, fără să pot să îi spun direct diagnosticul clar… Nu era pregatită pentru asta și, o asemenea veste, probabil, ar fi distrus-o! Urma sa mai aibe cateva investigații care să îi finalizeze diagnosticul de stadiu, etc…I-am explicat că nu avem un diagnostic final, (ceea ce era adevărat), că va avea nevoie de alte investigații, dar că în pieptului ei poate fi orice….Să fie pregatită pentru orice diagnostic…. Mi-a zambit și mi-a spus că „E ok!” Nu părea să o sperie perspectiva de a avea o boală serioasă la plămâni, deși eu am insistat în a o face să înțeleagă că poate fi orice, chiar și o tumoare malignă. … Am privit-o din nou, și am înțeles….cât e de bine să fi….tânăr, fericit și….plin de speranță! A plecat cu programul pentru următoarele investigații, pe care îl pusesem la punct cu specialistul internist.
Tânără, puternică și…perfectă!

Din nou am simțit durerea aia din capul pieptului, și am stat minute bune în scaunul meu, încercând să alung senzația de greutate din creier și nodul din gât, cu care încercam să imi controlez lacrimile… Nu mai știu nimic de acea tânără, și, sincer, nici nu vreau să știu nimic (de rău) de ea! Și poate nu mi-aș fi amintit de ea, dacă, în garda de azi-noapte, nu aș fi avut un caz similar!… Și acum simt nodul în gât!

Prea multe emoții….Emoții serioase, nu glume!!

De ce mor doctorii? Din diverse motive, dintre cele mai diverse, ca toata lumea! Dar trăirile emoționale și relația sufleteasă dintre doctor și pacienți, care te încarcă în atâtea feluri, bune și rele, sunt, categoric, un factor decisiv în cât de lungă ne e viața, să zic așa. Fiecare, cât poate duce!”

Scrie un commentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*