TERAPIA NAȚIONALĂ

Atunci când românul a fost la ananghie, de-a lungul istorie sale, mereu a inventat câte ceva care să-i mai aline suferințele, să-i mai îndulcească viața, cât de cât. Începând de la doine, balade, la cântecele mai vesele sau mai triste din folclorul nostru, la vestitele hore sau la sârbele „rupte din boala rea”, până la bancurile cu Bulă, cu nea̕ Nicu, românii au avut mereu la îndemână ingrediente care să le mai aline suferințele, să le mai îndulcească amarul. O dată cu apusul „epocii de aur”, interesul românilor pentru bancuri, a scăzut aproape total, principala preocupare, dar și „alinare”, fiind mult visata democrație. Toată lumea era fericită fiindcă România scăpase de tiran și tiranie, urmând să înceapă viața mult visată, adică fericirea pe care românii o așteptau de atâta amar de vreme. Mai mult decât atât, românii beneficiau și de libertate, factor pentru care deveniseră prea geloși, pe vestitul Occident. Bancurile mai circulau totuși, însă din ce în ce mai rar. Apoi, ceva mai târziu, au venit vestitele ordonanțe, care au „umplut” românii de bani, pe aceia care au dorit să beneficieze de ei. Păi unde s-a mai pomenit așa bănet pe capul românului? Plus de aia mai scapă și de un „serviciu de mizerie”, urmând să ia calea Occidentului, pentru mult râvnitele și bine-plătitele joburi. Avalanșa de „fericiri” nu s-a oprit aici, băncile au oferit românilor rămași cu serviciu, bani „fără număr”. Apoi, ce să mai zici, a venit fericirea fericirilor, și anume, accesul liber, în Occident, o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană. Așa au ajuns românii rămași în țară, datori vânduți pe la bănci, iar cei plecați, mulți dintre ei, slugi sau cerșetori mai tolerați sau mai alungați, în și din râvnitul Occident. Situația generală a românilor este știută, iar perspectivele nu sunt nici pe de parte încurajatoare. Visul unui loc de muncă decent, în România este cu adevărat un vis, rămânând la stadiul doar de vis. „Acel Apus” a rămas doar o dezamăgire, pentru marea majoritate a românilor ajunși acolo, această țară fiind una incapabilă de a mai oferi vreo speranță. Atunci ce mai rămâne de făcut? Ce facem, stăm așa amorțiți, să ne îmbolnăvim cu toții de inimă rea? Nicidecum! Nici statul nu ne va lăsa chiar așa de izbeliște. Controlate, introduse, sau spontane, circulă bancurile, cu duiumul. Românul nu și-a pierdut niciodată simțul umorului, doar l-a mai redus oleacă, în ultimele două decenii și jumătate, fiind preocupat în stil major, de libertate, democrație și de mirajul Occidentului. De afaceri în țară, de împrumuturi „grele”, de multe altele. Acum, după ce a dat chix general, ce să mai facă, decât haz de necaz, să ronțăie la semințe (de dovleac) și să spună la bancuri. Norocul românului este că s-a născut cu simțul umorului, îl are în sânge și în suflet, e un bun creator și un bun ascultător.