Nu ştiu dacă de ieri, de azi, poate că nu, însă trăim, construim şi dezvoltăm un hibrid umanoid, care nu mai are coordonatele şi structura omului generic pe care l-am desenat cu mintea ani de-a rândul. Poate că trăim, totuşi, o normalitate, dar eu nu o înţeleg; nu îmi aparţine, nu mă regăsesc în reperele ei şi îmi place. O spun cu bucurie. Vreau să trăiesc în afara acestei propuneri de normalitate colectivă. Convingerea majorităţii, azi, este că sentimentul patriotic este doar un cuvânt fără conţinut sau, cel mult, o stare picată în desuetudine, numai bună de pus într-un muzeu nevizitabil. E trist autismul social, e tristă abrutizarea şi, mai cu seamă, nu are justificare. N-am învăţat, noi cei mulţi, mai nimic de la repere morale, cu adevărat semnificative. Poate după ce nu mai sunt printre cei vii. Poate acum găsim valoarea unuia ca Ion Diaconescu. Nu, nu am nimic în comun cu politica, nici cu cea ţărănistă, nici cu cea socialistă, cu niciuna. În plus, nu cred că ar trebui să îl identificăm pe bătrânul răposat, exclusiv cu zona politică, ci în mai mare măsură, ca pe un exemplu. Şi să îi mulţumim. Poporul ăsta şi-a păstrat rămăşiţele de demnitate şi datorită lui. Când faţa acestui neam a început să se schimonosească de la otrava roşie a comunismului, personaje de talia morală a acestui om au avut, nu numai curajul, dar şi-au asumat responsabilitatea de a fi oglinda în care se reflecta nenorocirea, mutilarea verticalităţii noastre, la care am asistat inerţi 50 de ani. Şi asistăm şi azi. Sacrificiu, ar spune cei lucizi. Cum i-am răsplătit pe oamenii ăştia? Cu indiferenţa noastră, cu dispreţul nostru, cu adversitatea viscerală a unor aşa-zise crezuri politice diferite. Ne cerem scuze, ar trebui să o facem, măcar acum. Ioan Gavrilă Ogoranu, unul dintre eroii acestui popor, partener de panoplie cu Diaconescu, om care a luptat în toate felurile pentru români, pentru identitatea şi libertatea lor, a murit umilit. Umilit de cei pentru care şi-ar fi dat viaţa. Nu mai fac istoria lui, dar, repet, ar trebui să ne cerem scuze. Aprecierea, într-o mică măsură, a venit tot de la alţii. Nu am nimic cu doamna Herta Muller, dar scriitoarea a primit premiul Nobel pentru literatură, cu amintiri personale din comunism. Şi-a povestit trăirea unei vieţi anormale, infinit mai blânde decât Experimentul Piteşti, să spunem. Şi a luat premiul Nobel. Ce premiu ar trebui să primească ceilalţi? Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu, Ioan Gavrilă Ogoranu, ca să dau câteva exemple, puţine; apoi Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi mulţi, mulţi alţii care au pus viaţa lor ca preţ pentru noi, pentru viitorul poporului român. Trăim într-un cucu-land, într-o baltă în care i se pupă mâna lui Boc, lui Oprişan, lui Traian. Pe cât de scârbă îmi e, pe atât îmi vine să plâng. Şi o să plâng.
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
