Un sâmbure de adevăr

Sărbătorile de iarnă s-au încheiat. Cine trebuia să plece afară din ţară a făcut-o deja sau o va face în viitoarea săptămână iar în ţară au rămas românii de rând, dar şi cei de vârf. Cu cât încercăm să omogenizăm amestecul social, cu atât descoperim că între cercul de vârf şi piramida de bază nu mai există căi de comunicare. Oamenii care nu au ce face îşi omoară timpul. Oamenii de spirit caută să găsească parteneri de dialog, însă, din păcate, erudiţia societăţii româneşti este într-o gravă suferinţă. De aceea starea de spirit seamănă cu jocul la cacealma, în care cei care nu ştiu natura jocului încearcă să se implice deghizând aspectele plictiselii către o anumită stare de interes. Nimic nu ne desparte mai profund de fericire decât viaţa de petreceri zgomotoase sau sofisticate în care membrii cercului de vârf s-au regăsit vreme de o lună de zile. Ar trebui să luăm în calcul forţa intelectuală, dar în lipsa ei şi la acest capitol societatea românească înregistrează o mare lipsă, mizeria este uriaşă. Voinţa pare fără de sfârşit iar în interesul întrezărit de minţile luminate nu mai e de mult luminiţa de la capătul tunelului ci doar o amărâtă de lumânare care creşte, după chefuri, necesităţile neproductive din care nu lipsesc siesta, odihna şi somnul. Pe vremuri după asemenea turniruri bahice ieşeau în evidenţă purificator artele războinice, vânătoarea, cursele de tot felul, unde se servea ca desert muzică, poezie şi filozofie. Desigur, în societatea românească nu toţi cei care plâng sunt nefericiţi şi nu toţi cei care râd sunt mulţumiţi de realizările lor. Din păcate ieri s-a încheiat timpul în care veselia ne-a bătut la uşă, în mijlocul căreia bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi au avut prilejul să mediteze profund asupra unor probleme serioase. Drept urmare, veselia vine la timp şi pleacă întotdeauna mai din vreme, dar desigur veselia este singurul nostru câştig imediat. Acesta este sâmburele de adevăr după care ar trebui să punem şi osul la muncă.