Urmele dispărute ale unei teribile dictaturi

Deşi au stat 40 de ani sub teribila dictatură lui Franco, spaniolii nu par să fi trecut prin aşa ceva. Românii care le-au vizitat ţara, şi nu sunt puţini deloc, sau cei care s-au stabilit acolo, şi ei de asemenea foarte numeroşi, vorbesc numai lucruri frumoase despre iberici. Ni-i recomandă ca pe un popor civilizat, iubitor de viaţă, de tot ceea ce este frumos, bineînţeles inclusiv de artă. Şi cum la ei, fotbalul a ajuns la un nivel de artă, sute de mii de oameni, chiar milioane se adună săptămânal pe stadioane, pentru a privi nesăţioşi, această frumoasă artă spaniolă. Nu mai vorbim despre zecile de milioane din faţa ecranelor. Chiar şi temutul dictator a fost îndrăgostit de această artă. Franco, organiza cânt te aşteptai sau nu, meciuri de fotbal între Real Madrid şi CF Barcelona, motivându-le sau inventându-le diferite ocazii. Cum se iscau ceva turbulenţe mai acute, gata şi meciul era ca şi pregătit, pentru a lua minţile nemulţumiţilor cu ceva frumos, deosebit de frumos, între marile cluburi peninsulare. La ora la care scriu, mă desparte un interval de timp de câteva ore, de debutul unei partide care joacă un fotbal tot de calitate, tot la nivel de artă. Chiar dacă nu este vorba despre Real şi Barsa, ci „doar” despre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao, meciul de pe Naţional Arena, este socotit unul de top. Suporterii celor două cluburi s-au distrat împreună prin Bucureşti, înaintea meciului, au ciocnit cupe cu bere, au cântat laolaltă, au scandat „Mitică la puşcărie”, toate astea fără a se da vreun pumn, ce să mai vorbim despre altercaţii de amploare. Nu acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă în finala Europa League, disputată într-un oraş spaniol, s-ar fi întâlnit două echipe româneşti, aleatoriu sau nu, să zicem CFR contra „U” Cluj. Este uşor de imaginat că pe lângă încăierările repetate ale suporterilor, apogeul îl aflam la caftelile de pe terenul de joc. Dacă mai arbitra un şi năuc precum Tudor, care a uitat sau i-a fost frică să acorde vreo zece cartonaşe roşii, tacâmul era complet. Grotescul spectacol care s-ar fi derulat pe străzi, în tribune, pe terenul de joc şi pe culoarele vestiarelor, ar fi fost oarecum scuzabil, pentru că noi românii suntem aşa cum suntem, fiindcă am trăit vreo patruzeci de ani, sub … dictatură.