Iubirea necondiționată și teama că îl va pierde pe cel căruia i-a jurat iubire veșnică a determinat-o pe o gorjeancă să îi doneze un rinichi soțului său. Bărbatul a fost diagnosticat cu o boală periculoasă care îi punea viața în pericol, iar medicii au decis că este necesar un transplant. Așa a ajuns o poveste de dragoste să se transforme în una de viață, în care protagoniștii principali sunt scriitorul Nelu Pochea și soția sa, Dorina. Femeia care i-a dăruit trei copii i-a devenit, în anul 2009, și salvator.
Din iubirea celor doi au venit pe lume trei copii
În urmă cu mai bine de trei decenii, jurnalistul Nelu Pochea își întâlnea aleasa inimii. Totul se petrecea în locul natal al celor doi. De atunci a început o frumoasă poveste de dragoste care dăinuie și astăzi. Din iubirea celor doi au rezultat două fete și un băiat.
Reporter: Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră? Cum a fost acel moment?
Nelu Pochea: Pe soția mea am cunoscut-o în urmă cu peste 32 de ani, la un bal, la un cămin cultural. Așa se făcea pe timpul ăla. Am cunoscut-o în satul Ceplea, Plopșoru. Ne-am cunoscut și am rămas prieteni, așa cum suntem și în ziua de astăzi. Nici nu a durat mult până ne-am căsătorit. În mai puțin de un an am făcut și nuntă.
Rep.: Putem să spunem că a fost dragostea vieții dumneavoastră?
N.P.: Da, bineînțeles. Era o fată foarte frumoasă și de treabă, prietenoasă. Era deschisă la dialog, foarte bine crescută. Ea este tot din Plopșoru, însă din alt sat, undeva mai sus.
Rep.: Vă cunoșteați dinainte de a fi iubiți?
N.P.: Nu, de la mine până la ea în sat erau vreo 7 kilometri și nu am copilărit împreună. Fiecare a fost la altă școală. Cu un an înainte de nuntă ne-am cunoscut.
Rep.: Cum au fost anii de după nuntă? Se spune că sunt grei primii ani.
N.P.: Nu! Ne-am căsătorit și la nici un an după nuntă a venit primul copil, fata cea mare – Larisa. Apoi a urmat cealaltă fată a noastră, Elena, iar apoi, imediat după ea, a urmat și băiatul, Emil.
Viața le-a dat o lovitură cruntă
Însă viața nu îți așterne mereu totul după placul inimii, iar în urmă cu șase ani, familia Pochea avea să fie pusă la grea încercare. Scriitorul s-a îmbolnăvit, iar medicii au decis că acesta are nevoie de un transplant.
Rep.: Care a fost cea mai grea încercare la care ați fost supuși în acești ani de căsnicie?
N.P.: Cea mai grea încercare a fost cea în care am aflat că trebuie să fac un transplant renal. Am avut o operație în urmă cu șase ani. În rest, am trecut prin dificultăți în viață, am avut o casă de făcut și am luată-o de la zero amândoi, dar eu sunt foarte puternic și hotărât și îmi place să muncesc. Pe lângă pasiunea pe care o am pentru scris, lucrez și ca textier, interpret, dar cel mai mare hobby pentru mine a fost munca în gospodărie. Este o plăcere nestăvilită să lucrez la mine acasă. Am făcut o casă foarte mare și nu o spun să mă laud, o spun pentru că am făcut totul cu drag și în afară de încercarea de acum șase ani nu am trecut prin mari greutăți.
Rep.: Ce s-a întâmplat, de ce ați ajuns la transplant?
N.P.: Totul s-a întâmplat fără să ne dăm seama. Mă durea capul și eu credeam că am această durere de la activitățile complexe în care eram implicat. Eu aveam tensiunea arterială mărită, deși mereu o avusesem bună, până când am avut o problemă la ochiul stâng și nu puteam să mai văd bine. Am mers la București și atunci am aflat că este altceva. Am rămas la spital înternat și m-au diagnosticat cu o boala de rinichi și am avut nevoie de transplant. Rinichii se aflau în incapacitatea de a mai filtra și ăsta a fost motivul pentru care a trebuit să mă îndrept către un transplant renal.
Rep.: Cum a fost acel moment în care ați aflat? La ce v-ați gândit?
N.P.: Nu s-a întâmplat nimic în interiorul meu, nu m-am plâns, nu am decăzut. Mi-au spus că este vorba despre o insuficiență renală, că trebuie să trec pe dializă și că varianta cea mai bună este transplantul renal. Le-am spus cu o încăpățânare care m-a caracterizat toată viața că o să fac transplant. Mi-au explicat că este greu că nu au de unde să îl iau și am zis că găsesc eu.
Soția i-a salvat viața!
Iar în căutarea unui donator, scriitorul nu s-a gândit nicio clipă că salvatorul este dintotdeauna lângă el. Soția i-a redat o nouă șansă la viață.
Rep.: Și cum s-a ajuns ca soția să vă doneze un rinichi?
N.P.: Când a venit momentul pentru testul de compatibilitate au venit și copiii, soția și toți au fost compatibili cu mine. Atunci am aflat că eu și soția avem același RH, negativ. Știam că aveam aceiași grupă de sânge, dar nu și de RH. Apoi, celebrul doctor Lucan de la Cluj a stabilit ca soția să fie donatorul.
Rep.: Soția cum a reacționat?
N.P.: A fost extrem de generoasă, a zis că nici nu se pune problema, numai să fie compatibilă. Pentru mine, atunci s-a petrecut un moment emoțional de o intensitate deosebită.
Rep.: De ce? Ce s-a întâmplat?
N.P.: Nu am fost emoționat pentru că a ales să îmi ofere un rinichi, știam că așa o să facă, eram convins, doar știu ce familie avem. Sigur că am apreciat enorm acest gest, dar am fost mult mai emoționat când am realizat că plecăm spre sălile de operație.
„Oare o s-o mai văd vreodată?”
Abia în momentul în care a ajuns pe masa de operație a realizat ce ar însemna gestul soției sale. Atunci și-a dat seama că ar putea să o piardă, iar amintirea acelor clipe îl tulbură și acum pe scriitor.
Rep.: V-ați temut că se va întâmpla ceva cu soția dumneavoastră?
N.P.: Da, exact asta voiam să vă spun, dar încă sunt cuprins de o stare emoțională când vorbesc. Tocmai când coboram scările m-am gândit „Oare o s-o mai văd vreodată?”. Mi-a fost mare teamă că o să se întâmple ceva cu unul dintre noi, dar mult m-am temut că ar putea ea să pățească ceva încercând să mă ajute pe mine. Din fericire, totul s-a terminat cu bine.
Rep.: Cum a fost după transplant? Cum v-ați simțit?
N.P.: Am șase ani de când trăiesc cu rinichiul de la soția mea și este totul foarte bine. Mă simt așa bine cum nu m-am simțit niciodată. Sunt mai atent cu viața. Și soția mea este bine, mergem periodic la control la Cluj. Am ieșit bine întotdeuna la analize.
Rep.: Se spune că simți că renaști după o asemenea încercare. Sunteți de acord?
N.P.: Da, este o nouă viață. Este exact o nouă viață, lași deprinderile pe care le ai și începi altceva. La mine a fost ușor de trecut că nu am băut, nu am fumat. Cu 10 ani înainte am lăsat aceste vicii. Apoi urmează o dietă, mănânci mai sănătos, trăiești mai sănătos. Viața devine frumoasă, creativă. Am scris în ultimii ani cinci volume, iar acum urmează să lansez al șaselea volum și un album de colinde.
Rep.: Al șaselea volum ce reprezintă?
N.P.: Acum, pe 12 decembrie, se împlinesc 32 ani de la trecerea în neființă a lui Amza Pellea și am zis sa îi poarte cumva numele – „Pe tarlaua lui Nea` Mărin”. În carte sunt întâlnite o sumedenie de personaje care la nume seamănă cu acelea folosite de Nea` Mărin. În primăvară urmează o carte de dragoste.
Rep.: Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?
N.P.: Că nu mi-am început activitățile astea nobile mai devreme, mă refer la scris , la jurnalism.
Rep.: În ce alt domeniu ați lucrat înainte de jurnalism?
N.P.: Am fost mecanic de locomotivă și mi-a plăcut mult. Eu am văzut mecanicul de locomotivă ca pe un personaj legendar, mi-am dorit să devin asta de când eram copil. Ca o paranteză, acum am început să iau lecții la orgă. Este un alt vis al meu.
După ani grei și o dovadă supremă a unei iubiri de sacrificiu, scriitorul și artistul Nelu Pochea are o singură dorință: ca soția sa să fie sănătoasă și să se bucure împreună de viața de familie.
Rep.: În momentul de față care este cea mai mare dorință a dumneavoastră?
N.P.: Cel mai mult îmi doresc să fie soția sănătoasă, are câteva probleme de sănătate. Aș vrea să se rezolve cumva pentru că este greu pentru ea. Copiii sunt bine, au locuri de muncă bune, așa că sănătate ne dorim.
Nelu Pochea este scriitor, jurnalist și interpret de muzică populară. Acesta lansează un album de colinde luna aceasta, iar pentru anul viitor lucrează la un CD cu piese din folclor.
