La vârsta de 7 ani i-a fost distrus chipul într-o explozie, însă a privit viaţa cu demnitate şi a luptat în fiecare zi să fie un om puternic şi din ce în ce mai bun. Este povestea impresionantă a unei tinere din Bumbeşti-Jiu, Daniela Băloi, care te face să tresari. Nu din milă, ci din admiraţie faţă de ceea ce a reuşit să devină astăzi ca om. Poate că ar fi devenit şi ca artist, dacă societatea nu ar fi judecat-o fără să îi cunoască povestea. La 33 de ani, absolventă a unei facultăţi de inginerie, pictoriţa nu a avut parte de nicio expoziţie şi asta pentru că oamenii i-au întors spatele.
Reporter: De când ai început să desenezi?
Daniela Băloi: Am început să desenez cam în clasa a IV, apoi am continuat la liceu, la facultate şi tot aşa. Am început să fac peisaje, dar nu mi-au plăcut. Mi se par prea lipsite de viaţă, aşa că am trecut la portrete.
Rep.: Câte lucrări ai realizat până acum?
D.B.: În jur de 150 de lucrări în creion şi mai am câteva picturi în ulei. Aproximativ 200 sunt în total. Cele mai multe sunt realizate în ultimii patru ani.
„O expoziţie este visul meu cel mai mare”
Daniela nu a acceptat nicio clipă că viaţa a condamnat-o în acea zi fatidică în care a avut loc explozia, aşa că luptă în continuare. Visul său cel mai mare este să aibă ocazia să arate munca sa din ultimii ani.
Rep.: Ţi-ar plăcea să organizezi un eveniment unde să îţi expui lucrările?
D.B.: Da, momentan ăsta este visul meu cel mai mare. Ştiu că se poate şi mai sus, dar este bine să începi cu paşi mărunţi.
Rep.: Ce îţi place să surprinzi atunci când pictezi?
D.B.: Emoţiile, gândurile ascunse, sentimentele. Îmi place ca portretul meu să transmită, să spună lucruri nespuse. Înainte îmi imaginam că fiecare om pe care îl pun pe hârtie are o poveste şi voiam să transfer povestea asta, omul să o înţeleagă.
Rep.: Pictezi femei foarte frumoase. Sunt ca un ideal pentru tine?
D.B.: Caut femei deosebite. Sunt şi femei frumoase care nu exprimă nimic. În general, orice femeie este frumoasă în felul ei, dar cele pe care eu le pictez trebuie să aibă ceva în interior, să simţi ceva când le priveşti.
„Oamenii sunt răi”
Deşi a încercat să îşi depăşească în permanenţă situaţia, Daniela a fost adesea respinsă de societate, de oamenii din jur. Asta nu a răpus-o, ci a ambiţionat-o să păstreze în ea frumosul pe care nu l-a găsit la alte persoane.
Rep.: Ţi-a fost teamă că dacă ai încerca să îţi realizezi o carieră în domeniul artei ai putea fi respinsă?
D.B.: Da! Am ştiut că oamenii nu sunt buni, primitori. Oamenii sunt răi, eu nu am încredere în oameni. De multe ori am fost respinsă, dar am înţeles punctul lor de vedere. Ei nu sunt destul de puternici sufleteşte pentru a accepta ceva ce nu este ca ei.
A fost la un pas de moarte după tragedie
Rep.: Cum s-a întâmplat tragedia care te-a marcat pe viaţă?
D.B.: Aveam 7 ani, mă pregăteam să mă duc la şcoală, eram la bunica. A avut loc o explozie. Eu am simţit gaze şi am spus, iar mătuşa mea a deschis uşa la sobă, iar gazul din cameră a făcut aprindere. Totul s-a întâmplat într-o sutime de secundă, a pârlit tot. Nici nu am realizat ce se întâmplă. O lună am stat în spital, eram grav. Am fost într-un fel de comă, nu vedeam şi nu simţeam nimic. Am avut arsuri inclusiv pe căile respiratorii, până aproape de plămâni şi mi-am revenit.
„Privirile erau dureroase”
Adevărata durere a început pentru Daniela în momentul în care a ajuns în societate, nu pe patul de spital. Deşi rănile trupului s-au vindecat, aveau să vină unele noi, mai profunde, de această dată în suflet.
Rep.: Cum a fost viaţa ta după eveniment?
D.B.: La început a fost crunt. Oamenii jigneau, copiii jigneau şi privirile erau dureroase. Când se uita cineva la mine aveam impresia că se uită cu milă şi mie nu îmi trebuia milă. Când eram mică mergeam cu capul în pământ şi nu voiam să văd pe nimeni, doream să trec neobservată. Tatăl meu m-a văzut şi mi-a spus: „Nu mai merge aşa cu capul în pământ, nu ai de ce să îţi fie ruşine, ţine capul sus. Eşti un om ca toţi ceilalţi, eşti egală cu ei”. De atunci merg mereu cu capul sus.
Rep.: De-a lungul timpului ai reuşit să te vindeci sufleteşte?
D.B.: Eu, în sinea, sunt puternică. Aşa m-am construit să fiu. Dacă eşti slabă, lumea te calcă în picioare. Mai bine eşti dură, puternică. Sigur că sunt unele lucruri care te doboară, dar nu trebuie să reacţionezi. Trebuie să te gândeşti pentru că rezolvarea vine.
Rep.: Viaţa ta socială cum a fost?
D.B.: A fost normală, aş zice. Am avut prieteni care m-au susţinut. În general, eu m-am înţeles foarte bine cu partea masculină. Fetele sunt mai răutăcioase. Bărbaţii nu judecă, te înţeleg, îţi vorbesc de la egal la egal. Faptul că sunt aşa m-a ajutat să cunosc oamenii mai bine, să îmi dau seama cine rezistă lângă mine.
Un talent nedescoperit
Iar pentru că uneori s-a simţit neînţeleasă, Daniela s-a refugiat în artă. Din mâinile ei ies acum adevărate opere, însă din nefericire prea puţini le pot vedea. Deşi locul lor ar fi într-o galerie de artă, ele ajung într-o umilă mapă lăsată într-un colţişor de sertar.
Rep.: Drama pe care ai suferit-o te-a făcut să te îndrepţi către pictură? Ai vrut să te refugiezi în artă?
D.B.: Da, pot spune şi aşa. Am stat mult acasă şi am încercat să îmi umplu timpul cu ceva. Acum am ajuns ca atunci când sunt tristă sau ceva mă apasă să iau creionul şi să desenez. Aşa simt că uit de tot.
Rep.: Tragedia suferită în copilărie te-a împiedicat şi în găsirea unui job?
D.B.: Da. Nu lucrez. Tatăl meu lucrează în construcţii, iar eu mai fac finisajele pentru el. Îl ajut acolo unde pot. Ştiu că nu este o meserie pentru femei, dar îmi place. Cu ajutorul părinţilor mei mă descurc şi merg mai departe. Când încetezi să lupţi, totul se năruie.
Rep.: Spuneai că şi fratele tău a fost afectat de tragicul eveniment. El cum este?
D.B.: Fratele meu este inginer, viaţa lui a fost puţin altfel. Nu a fost afectat atât de rău şi a învăţat să fie el, să nu bage în seamă nimic, să meargă pe drumul lui. Ca bărbat este altfel.
Îşi doreşte o familie
Tânăra pictoriţă nu renunţă la speranţă, mai ales când vine vorba de viitor.
Rep.: Cum te vezi peste 10 ani?
D.B.: Dacă gândesc într-un mod optimist, m-aş vedea cu o familie, un copil, realizată, cu desene, cu un serviciu. Dacă este să gândesc pesimist mă văd tot singură, fără o familie. Poate pare ceva de modă veche, dar pentru mine, familia este sacră. Cei din familie sunt singurii care te sprijină fără interes, fără să aştepte ceva de la tine.
Rep.: Dacă ai putea să schimbi ceva în viaţa ta, ce ai schimba?
D.B.: Nu aş schimba nimic. Dacă nu aş fi trecut prin ce am trecut, nu aş fi fost eu, nu aş fi fost aşa puternică.
Pictoriţa care scrie romane
Iar pictura nu este singurul talent al tinerei de 33 de ani. Aceasta cochetează şi cu scrisul. De mai bine de un an, Daniela pregăteşte un roman.
Rep.: Cochetezi şi cu scrisul?
D.B.: Da, am foarte multă imaginaţie şi este păcat. Am ales să scriu un roman de dragoste, poliţist, dramă.
Rep.: Când l-ai scris?
D.B.: L-am început în urmă cu un an şi mai am câteva capitole. Este o dramă care se găseşte în viaţa de astăzi, în zilele noastre. Este vorba despre un triunghi amoros.
Rep.: De ce nu ai scris povestea ta de viaţă?
D.B.: Nu aş putea, e prea dureroasă!
