Veteranul de război Ion Manasia a primit, de Florii, titlul de „Cetățean de onoare“ al comunei Polovragi. Este cel mai vârstnic locuitor al comunei, acesta împlinind pe data de 11 aprilie vârsta de 100 de ani.
Autoritățile locale din Polovragi au organizat în cinstea sa un spectacol, care s-a desfășurat în sala casei de cultură din localitatea. O seamă de artiști locali de la ansamblurile și formațiile din zonă au urcat pe scenă și au interpretat diferite melodii populare cu caracter patriotic.
Veteranul de război a stat pe scenă pe un scaun și a privit spectacolul care a fosta dat în cinstea lui, iar, la finala, a sărutat drapelul de luptă. El a lucrat la exploatarea lemnului, după ce s-a întors din război.
I-a alungat pe unguri din Arad
Locuința sa este amplasată în apropierea vechii biserici a comunei.
„M-am născut la 11 aprilie 1921 în comuna Polovragi, Județul Gorj. Pe tata îl chema Constantin, iar pe mama, Ioana. După ce-am făcut patru clase, tata m-a dat la oi, să am grijă de ele. Și așa m-am făcut mare.
Înainte de război, tinerii care nu făcuseră armata făceau o pregătire militară, căreia i se spunea «Premilitară». La Polovragi se făcea în «Vatra Târgului», unde se ține Bâlciul anual de Sfântu Ilie, de către un locotenent din Sârbești, un sat din sudul comunei noastre. În vara anului 1941, după ce-am împlinit 20 de ani, eram cu oile pe livezi. Într-o duminică, după ce a venit tata la mine să-mi aducă mâncare, ne-am trezit cu milițianul din comună însoțit de doi soldați. M-au luat așa cum eram, cu cojocul pe mine și m-au dus la postul de miliție de la Baia de Fier. Eu i-am rugat să mă ducă acasă să mă spăl și să mă schimb de haine, dar milițianul nu a vrut. Și din post în post, am ajuns a doua zi, la Centrul de Recrutare din Târgu-Jiu. Acolo m-a văzut comandantul îmbrăcat cu cojocul și după ce m-a interogat, mi-a zis că o să mă încorporeze la Grăniceri, unde o să fac armata trei ani, apoi mi-a dat drumul acasă. Eram bucuros că scăpasem de «Premilitar㻓, îi mărturisea veteranul lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al filialei județene Gorj a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”.
La 20 februarie 1942 a fost luat în armată la Regimentul 4 Grăniceri de la Deva. După șapte ani de instrucție, a activat la o companie de grăniceri de la Pecica, județul Arad, unde a apărat frontiera de la Nădlac. A trecut prin momente dificile la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei fasciste: „Ungurii au băgat un tren blindat pe linia Curtici-Arad și au ocupat Aradul și zonele învecinate. Așa am fost anunțați la Pichet. În urma acestei informații cadrele militare nu au mai venit la Pichet și noi soldații, am rămas singuri, fără comandanți. Nu eram mulți. Am luat și noi armele și ranițele în spinare și am părăsit pichetul. Cocenii de porumb nu se tăiaseră de pe câmp, iar zona era plină de lanuri din această plantă. Am mers spre Pecica și apoi spre Arad, dar cu intenția să-l ocolim. Mâncare nu mai aveam, dar am găsit niște lubeniță pe câmp și ne-am potolit foamea și setea. În timpul unei nopți ne-am întâlnit cu o coloană de militari de la Gai, condusă de locotenent-colonelul Cherhait. Regimentul 4 Grăniceri a avut două companii la Gai (n.r. – Gai este unul din vechile cartiere ale municipiului Arad). Una era de transmisiuni și cealaltă nu mai știu, cred că era de cercetare. O parte dintre militari era din zonă și au știut drumurile ocolitoare. Ei aveau și 10 căruțe cu tot ce-au putut pune în ele. Dimineața am ajuns la o șosea care avea șanțurile adânci și căruțele nu le puteau trece. În timp ce ne chinuiam să le trecem drumul au venit trupele maghiare. Noi soldații am fugit prin porumb dar căruțele cu căruțași cu tot au fost capturate de unguri. Am reușit, împreună cu domnul colonel să ajungem la Mureș, pe care l-am trecut cu ajutorul unui pod plutitor și apoi am ajuns la Radna. Acolo ne-am întâlnit cu trupele Școlii de Subofițeri de Infanterie de la Radna (n.r. – Detașamentul Păuliș), care erau pe poziție. Pe drum ne-am întâlnit cu o tanchetă rusească. Pe colonel l-au luat cu ei, iar pe noi ne-au pus pe poziție pe malul Mureșului. Ne-au adus mâncare, dar noi nu aveam linguri și nici gamele. Ciorba am mâncat-o cu pumnii, făcând palmele căuș. Ne-au mai dat și niște pesmeți negri și tari. Am luptat alături de elevi patru-cinci zile, apoi rușii au adus două Katiușe pe care le-au așezat într-o vale. (…) După mai multe trageri au spart frontul inamic, iar noi am trecut la ofensivă. Ajutați și de alte trupe, române și rusești, am reușit să-i alungăm și din Arad. (…)
Pe Front am fost numai nouă luni, din 23 august 1944 și până la 20 mai 1945. În anul 1950 am fost decorat cu Medalia «Eliberarea de sub jugul fascist»“, a mai relatat Ion Manasia.
