Când sistemul din România îţi întoarce spatele şi te îndeamnă spre a face alte lucruri, decât îţi imaginai vreodată, te întrebi de ce te mai numeşti român. În ultimul timp, majoritatea oamenilor, care se credeau odinioară patrioţi, ajung să ia drumul străinătăţii, în căutarea unei vieţi mai bune. Ramona Şomăcescu este exemplul viu al unei românce, care a luptat cu toate forţele ei, să demonstreze că se poate, undeva, departe, în ţara de nicăieri, unde poţi fi orice, atâta timp cât îţi doreşti. Ca mulţi alţii, gorjeanca şi-a dorit o viaţă mai bună, dar drumul spre „raiul tuturor posibilităţilor” s-a dovedit a fi mai anevoios decât şi-a putut imagina vreodată. Ce însemnă să lupţi cu sistemul defectuos din România şi cât de adevărată poate fi expresia „Viaţa bate filmul”, ne-a mărturisit chiar protagonista, care ajunsă în Grecia, a înţeles într-un sfârşit că în străinătate nu sunt chiar „câinii cu covrigi în coadă” şi nici tărâmul unde curge numai lapte şi miere.
Ramona Şomăcescu s-a născut în Târgu-Jiu. A plecat de 15 ani în Grecia, în căutarea fericirii. După terminarea liceului, „Ecaterina Teodoroiu” profilul informatică, s-a decis să dea la o facultate, în domeniu. Însă situaţia financiară a familiei, a determinat-o să rămână acasă, în incertitudine, gândindu-se ce se va alege de viitorul ei. Ambiţioasă din fire, şi-a propus că trebuie să facă ceva şi neavând nicio alternativă, s-a decis să plece în străinătate „Pentru ca părinţii mei nu au avut posibilitatea să mă întreţină într-o facultate, într-o bună zi m-am hotărât să plec în Grecia, cu gândul că voi munci şi cu banii strânşi voi reveni în ţară să-mi continui studiile şi-mi voi ajuta şi familia. Şi cum mă bătea gândul acesta într-o seară la o discotecă, o prietenă de-a mea mi-a făcut cunoştinţă cu o fată, care mi-a spus că în ziua următoare urma să plece cu familia ei în Grecia, la muncă. Pentru că se auzeau multe despre fetele plecate şi nu vroiam şi eu să pic în mâinile mafioţilor ca ele, am început să-i cer detalii despre plecare. Mi-a spus că vom pleca cu călăuză şi vor fi şi alte familii. Călăuza ne va duce la cules de roşii”.
Drumul spre fericire, bătătorit cu pietre
La limita dintre viaţă şi moarte, Ramona Şomăcescu s-a încăpăţânat să îşi urmeze visul şi mai mult decât atât, să devină principalul actor, într-o dramă, scrisă de ea şi regizată de alţii „M-am dus singură la un magazin, mi-am cumpărat nişte biscuiţi şi nişte conserve de drum, mi-am luat ghiozdanul pe care îl aveam în liceu, paşaportul, nişte bănuţi, pe care-i aveam eu de-o parte şi gata şi am plecat. Pe fată o cunoşteam numai de o zi. Pe drum, pentru că mă împrietenisem cu fata respectivă şi cu mama ei am spus să-i dau să-mi ţină mama ei, banii pentru ca am considerat că e mai bine aşa. Suma respectivă era pentru călăuză. Cam 200 de mărci. Ajunşi la sârbi, am întâlnit călăuza şi am pornit pe jos pe drumul către o viaţă mai bună. Eram în jur de 15 familii, soţ şi soţie. Călăuza ne-a spus de la început să ştim că drumul va fi foarte greu şi cine crede că nu va rezista, să se întoarcă acum înapoi, că prin munţi nu e cale de întoarcere, nici înainte să mergi, nici înapoi”, a mărturisit Ramona. Povestea gorjencei, capătă un iz de film gen „Survivor” (Supravieţuitorul), numai că aici întâmplarea face ca acţiunea să fie trăită de o femeie, o eroină, care în lupta cu viaţa, a învins. „În drumul spre « fericire », prietena mea mi-a spus că ar fi bine, pentru a rezista toţi, să mâncăm pe rând mâncarea. Să începem cu a mea şi când se termină să mănânc eu din a lor. Zis şi făcut. Numai că, imediat ce mi s-a terminat mâncarea mea şi a venit rândul meu să mănânc cu ei nu mi-au dat. Acum, ce să fac? Eram abia la început de drum (făcusem numai 3 zile din cele 14). Am început să mănânc fructe de pădure, pe unde găseam şi eu. La o femeie i-a părut rău de mine la un moment dat şi mi-a dat din pateul ei. Mergeam zi şi noapte, fără încetare. Ne căţăram în adevăratul sens pe munţi. Şi aşa, după două săptămâni de mers, ajungem în primul sat din Grecia, pe care nu mai ştiu cum se numea. Acolo ne-a zis călăuza că ne putem odihni, până a doua zi”, a mai spus gorjeanca.
De la cules de roşii, la sclavie
Cu toate că viitorul părea promiţător, nu a fost deloc aşa. De la cules de roşii, până la sclavie nu a fost decât un pas. Gorjeanca mărturiseşte calvarul prin care a trecut, un coşmar din care credea că nu se va mai trezi niciodată „Satul era în munte. Am găsit un cort de nailon, la marginea satului şi pentru că avea şi paie ne-am hotărât să ne odihnim în el. La vreo 50 m de cortul acesta, seara au venit alţi români. Când ne-au văzut pe noi au crezut că vom rămâne acolo la muncă şi noaptea s-au dus în sat, au luat două sticle de benzină, le-au dat foc şi le-au aruncat pe noi. Din fericire niciuna nu ne-a nimerit. Văzând aşa călăuza a chemat imediat taxi şi am plecat către Tiva, în Peloponiso. Ne-a dus la marginea unui sat pe câmp şi ne-a predat unui grup de mafioţi, care urma să ne aibă sclavii. Ne-au spus că mâncarea noastră va fi ce vom găsi pe câmp, că patul nostru va fi câmpul şi baia, râul murdar care curgea pe lângă noi. Când am auzit aşa ceva nu-mi venea să cred”, a spus Ramona Şomăcescu. Mărturisirile terifiante continuă şi ca o lecţie, gorjeanca ne învaţă ce înseamnă supravieţuirea „Ne păzeau cu puştile zi şi noapte. Ne trezeau dimineaţa la ora 6:00, ne duceau la cules de roşii şi ne aduceau seara. Eu mâncam numai roşii de pe câmp. Ajunsesem de îmi pica carnea de la sprâncene şi de la degetele picioarelor. Nu ne lăsau nici la toaletă singuri. Veneau după noi şi ne păzeau cu puştile. Cât despre banii pe care îi dădusem „prietenei mele”, nici vorbă. Mai mult am fost nevoită să muncesc o lună de zile şi banii să-i ia călăuza…Dormeam pe jos toţi. Într-o zi m-au lăsat puterile şi am leşinat. Din cauză că nu mâncasem nimic o lună de zile, în afară de roşii. Au venit dimineaţa să ne trezească cu puştile să mergem la lucru şi eu nu puteam. M-au văzut în ce hal sunt şi m-au lăsat. Şi-au pus însa nevestele să mă păzească”.
Fuga din „paradis”
Ramona Şomăcescu a reuşită să fugă din infern. Povesteşte însă, că nu i-a fost deloc uşor. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar renunţa „La marginea satului, unde eram noi la prima casă stătea o româncă. Pentru că avea nişte cunoscuţi la noi acolo, venea să-i vadă, cam în fiecare zi. M-a văzut jos şi i s-a făcut milă de mine. A venit şi mi-a mărturisit că fratele ei mă place. M-am gândit că ar fi singura şansă de a scăpa din infern. Le-a întrebat pe nevestele mafioţilor, dacă mă lasă la ea să beau un ceai să mă vindec. Au acceptat şi m-a luat acasă la ea. După întâlnirea cu fratele ei, ne-am hotărât ca a doua zi să plecăm pe furiş cu un taxi. Bineînţeles că după cinci minute au venit paznicii cu puştile după mine. Nu m-au prins şi am reuşit în sfârşit să evadez din acel iad. Ajunşi la casa prietenului meu, am încercat să-mi găsesc de lucru, dar nu mă lua nimeni pentru că nu ştiam deloc greceşte. M-am ambiţionat, m-am dus la librărie şi am cumpărat o carte de conversaţie engleză-greceşte. Aceştia au fost primii mei paşi”, a adăugat, plină de emoţie, românca. După multe aventuri, prin ţara de „nicăieri”, Ramona a început să îşi caute de lucru, s-a despărţit de prieten iar la puţin timp şi-a cunoscut soţul, care avea să rămână alături de ea. Simţind că nu face îndeajuns de multe, aceasta nu s-a lăsat învinsă şi a continuat să meargă „cu fruntea sus”, aşa cum mărturiseşte chiar ea „Am făcut primul nostru copil şi am început s-o iau iar pe drumul căutării vreunui loc de muncă. Trebuia să fac ceva pentru a dovedi că ştiu limba. Mergând într-o zi cu soţul prin oraş văd undeva o tabelă, pe care scria « Şcoală de asistente medicale”. Nu discutasem cu soţul despre planul meu. I-am zis pe loc ce vreau să fac, însă nu prea a fost de acord, spunând că e foarte greu să faci o şcoală ca asta. M-am ambiţionat şi m-am dus singură. M-am dus la etajul 1 unde era sediul şcolii şi le-am spus că sunt interesată în a urma cursurile şcolii respective, care erau de 4 ani. M-au întrebat de unde sunt şi m-au atenţionat că şcoala este foarte grea. Nu ştiam să scriu şi nici să citesc, dar mi-am spus că o să reuşesc, în cele din urmă. Din august de când m-am înscris, până în septembrie, când începeau cursurile aveam o lună la dispoziţie să învăţ să scriu şi să citesc”.
Speranţa moare…ultima
Două luni dedicate studiului limbii greceşti. Deloc uşor pentru Ramona, dar perseverenţa şi-a spus cuvântul. „În primele luni de şcoală nu prea înţelegeau ce scriu, dar erau amabili şi nu-mi spuneau nimic. De citit nu mai vorbesc. Până să citesc o frază, te apuca durerea de cap. Stăteam acasă până la 3-4 noaptea şi repetam o lecţie de foarte multe ori. Nici nu prea înţelegeam eu ce scrie, dar ştiam lecţia cuvânt cu cuvânt, pentru că n-o puteam spune cu cuvintele mele. După multă ambiţie, am ajuns să termin şcoala cu nota 20(10 la noi). M-a sunat directoarea să îmi dea şi un premiu de onoare, pentru că eram singura străină care reuşise să termine cu nota 20 şcoala….Am început să caut un loc de muncă în domeniul sănătăţii. M-am gândit că pentru că am reuşit să termin şcoala prima, de ce sa nu încerc să concurez şi pentru un loc de asistentă medicala la stat. Cei cărora le spuneam râdeau de mine, pentru că era destul de dificil să concurez pe aceleaşi posturi cu grecoaicele”, a spus Ramona. Cine spune că românul nu e luptător, nu are dreptate. Ramona s-a dovedit mai mult decât o luptătoare, demonstrând că se poate, indiferent de orice obstacol „M-am interesat şi am aflat ce posturi sunt scoase la concurs. Am aflat că este în Salonik Institutul De Limbi Balcanice, care în urma unui examen eliberează certificate de cunoaştere a limbii române. Când m-am dus acolo, am întâlnit în curte mai mulţi care vroiau şi ei să dea testul ca mine. Când i-am văzut însă, că aveau cărţi, citeau diferite chestii şi că spuneau că ei urmau cursurile de limbă de trei ani mi-am spus, că nu voi face situaţiei. Erau două probe, scris şi oral. Scrisul era prima. Cine trecea de ea putea continua la oral. După ce au terminat de corectat lucrările noastre a ieşit un domn în curte şi a strigat: « Somăcescu? Cine-i Şomăcescu? Sincer m-am înroşit toată. Am zis că am greşit ceva. M-a întrebat de unde sunt şi ..surpriză, m-a felicitat. Mi-am făcut Gorjul mândru. Şi aşa am dat concurs pentru locurile scoase la stat. Au făcut trei concursuri: două pentru două spitale din Salonik (patru locuri la spitalul militar şi un loc la spitalul Papageorgiou) şi un concurs pentru mai multe locuri în toată ţara (în jur de 300 dintre care unul singur în oraşul meu care este la o ora jumătate de Salonik)”. După multe concursuri şi schimbări de locuri de muncă, a reuşit să ocupe un post în oraş, la unu dintre cele mai bune spitale din Grecia „La locul din oraş nu mă aşteptam pentru nimic în lume să-l iau, pentru că erau 8500 de concurenţi. Şi când au ieşit rezultatele am fost a treia în toată Grecia, prima în regiunea de nord a ţării şi bineînţeles, prima în oraşul meu. Când mi-am întâlnit colegii de serviciu mi-au spus că erau chiar curioşi să vadă cine era fata, care a reuşit să se « lupte » cu grecii. Aşa că acum lucrez la spitalul din oraş, sunt mandră că sunt româncă şi o strig peste tot. Si mai presus de toate sunt mandră că după toate prin câte am trecut, am reuşit să mă realizez şi fără să iau drumul rău”, a spus Ramona.
Ramona: „Româncă m-am născut, româncă voi muri”
Ramona Şomăcescu este exemplul viu al unui om, care a reuşit să îşi depăşească toate limitele, pentru a-şi putea duce mai departe visul. Nu a renunţat niciodată şi acum când s-a văzut împlinită, nu renunţă la România ei, acea ţară, care cu toate neajunsurile, a făcut-o să meargă mai departe. A vrut să arate unei lumi întregi că a fi român nu înseamnă a fi gaura neagră a societăţii şi că de multe ori, putem fi oameni, atunci, când ne dorim mai mult ca oricând să arătăm că suntem animale „Am în suflet tot timpul locurile natale. Mulţi mă întreabă, mai ales grecii dacă după atâta timp de stat aici şi pentru că am si familie, mă simt grecoaică. Le răspund şi le voi răspunde: româncă m-am născut, româncă voi muri. În ultimul timp avem la spital şi mulţi medici români, exemplu pentru ei. Sunt sigură că vă întrebaţi dacă întorcând timpul înapoi, aş mai face o dată drumul acesta. Pentru nimic în lume, pentru că dacă aş fi ştiut cât de greu e să mergi două săptămâni pe jos n-aş fi venit”, a adăugat la finalul interviului gorjeanca Ramona, care la vârsta aceasta, poate fi considerată o eroină. Românii au valoare, însă numai în interiorul societăţilor, care îi acceptă ca oameni competenţi şi care, îi răsplătesc pe măsură. Statul român, uită, că oamenii suntem noi, cei care clădim viitorul altora, în loc să clădim viitorul nostru, la noi în ţară, la noi în familie.
