Parcă tremura tot satul, codrii tremurau şi ei,
De-un blestem devastator, din pieptul unei femei.
Mâinile-i cătau văzduhul, ochii plânşi cătau departe,
Aştepta, de sus, din ceruri, să i se facă dreptate.
Blestema biata femeie, cu un glas încă puternic,
Un monstru băgat în robă, un magistrat, un nemernic.
Blestemul apocaliptic, te înfiora cumplit,
Început din zorii zilei, până după asfinţit.
Cerea ajutor din ceruri, nu ştia ce să mai facă;
Să înceteze blestemul, sau să plângă şi să tacă?!
M-am apropiat de dânsa, şi-am întrebat-o smerit:
– Ce se-ntâmplă măiculiţă, că prea rău te-ai necăjit?!
– Arde-i-ar focul din iad, flăcările să-i cuprindă,
Lăsa-i-ar picioarele, la pământ să se întindă!
Rupe-s-ar pământu-n două, ca să-i înghită de vii,
Şerpii să-i încolăcească, să se-nfunde în urgii …
Apele învolburate să-i învăluiască-n valuri,
Lumânări să li-s-aprindă în mâlul lăsat pe maluri!
Soarele să nu-l mai vadă, şi nici stelele, nici luna,
Bucurii să nu mai aibă, doar tristeţi, întotdeauna!
Oameni negrii ca mormântul, înveliţi în false robe,
Focurile să-i cuprindă, ca jăratecul din sobe!
Negrii cu gulere albe, falsa lor îmbrăcăminte,
Amară fie-le apa, acră, murdară, fierbinte!
De douăj’ de ani m-amână tot aşa, la nesfârşire,
Pentr-o palmă de pământ, ce o am ca moştenire …
Mă tot mint, mă amăgesc, mă târăsc prin tribunale,
Purtători nedemni de robe, şi cu gulere murdare! …
– Dar de ce blestemi, măicuţă, ori aşa îţi e pe plac?!
– Asta mi-e toată puterea! Altceva, ce pot să fac?
