Un tandem nedespărţit, copoiul şi vânătorul,
Amândoi ştiu ce e codrul, ce e muntele, izvorul,
Împreună merg în luncă, prin păduri, sau prin desişuri,
Ca să dibuie vânatul aciuat prin ascunzişuri.
Lacurile le dau pradă felurite zburătoare
Scoase uneori de câine dintr-a apelor vâltoare.
Riscul şi-l împart în două la vânat periculos,
Uneori copoiul este mai abil, mai valoros.
Meritul este acelaşi şi de-o parte şi cealaltă,
Ori în munte, ori în codru, în podişuri sau pe baltă;
Copoiul miroase urma, scoate vânatul la ţintă,
Vânătorul descărcându-şi zgomotoasa, rece, flintă.
Evitate au fost multe nenorociri la vânat,
Când copoii, pe stăpâni de la moarte, i-au salvat.
I-au scăpat cu orice preţ de al mutilării chin,
Ori de colţii de mistreţi, ori de ursul carpatin.
Pleacă mulţumiţi acasă într-un cuget ca doi fraţi,
C-au vânat pe-ndestulate ş-au scăpat nevătămaţi.
Ajungând jos la colibă, situaţia e schimbată,
Când la rotisor se-nvârte prada bine împănată.
În ceaunul cu mujdei carnea-şi găseşte destinul,
Vânătorul cu nevasta şi copiii, îşi fac plinul,
Iar în lanţ, copoiul joacă într-a foametei ispită,
Gândind că orice bucată ar fi prea bine venită…
Două-trei oase golaşe i se aruncă spre cuşcă,
Cu un cor de-njurături şi ameninţări de puşcă.
Când mai insistă copoiul, după cum flămândul cere,
Două bâte pe spinare îl lăsară în tăcere…
Sătui, stăpânii bipezi se traseră la culcat,
Lăsând necuvântătorul amărât şi-nlăcrimat…
A doua zi spre chindie, „omul” cu puşca-n spinare,
Mângâindu-l pe copoi, îl chemă la vânătoare! …
Copoiul şi vânătorul
