Uneori, nu-ţi vine-a crede când auzi ce se întâmplă,
Te ia ce fiori ciudaţi, cu zvâcniri fierbinţi, de tâmplă.
Nici nu-ţi poţi imagina, ce le dă prin cap, la unii,
Care, când acţionează, chiar o fac precum nebunii.
Înţeleg, că fiecare are-o manier-aparte,
După stil, după criterii, după fler sau după carte,
Înţeleg, că indivizii sunt diferiţi, au alt mod,
Şi că nu o lume-ntreagă este dup-un calapod,
Înţeleg şi o ieşire şi un gest urât, mai rar,
Dar nu-l înţeleg deloc, pe eternul ordinar!
Să faci dragoste fierbinte, folosind o lamă rece,
Este de neconceput, şi pe toate le întrece!
Sufletul de lângă tine, să ştie că un stilet
Este cel care dictează în fatalul subiect,
E chiar strigător la cer, e mână de antihrist,
E oribil, e atroce, este … nici nu mai insist!
Vreau să „deraiez” cumva, dar totuşi rămân în sferă,
Să vă relatez puţin, despre-o altă manieră;
Un individ, într-un parc, umbla-n mână cu-n briceag,
Ţinea ochii pe-un copac ce părea a fi un fag.
Avea scoarţa alburie, netedă, părea de vis,
Tocmai gândea haimanaua, „Numai bună pentru scris!”.
Trecând mai târziu pe-acolo, m-am oprit ca să citesc.
Cu majuscule, scria „MARGARETA, TE IUBESC!” …
