Cam o dată într-un an, ieşea Fleşcău din cătun,
Să se tundă, să se plimbe, să-şi cumpere ceva bun …
Părul îi crescuse, claie, peste guler de suman,
Dacă nu se mai tunsese, două luni peste un an …
Când intră în frizerie, se-ndreptă în pas vioi,
Tocmai la o frizeriţă tunsă ca un băieţoi.
Cum stătea Fleşcău pe scaun, şi se privea în oglindă,
Friguri şi călduri, deodată, începeau să îl cuprindă …
Frizeriţa se-apleca, lăsând nurii peste el,
Gândind că se va simţi, vizavi de portofel …
Şi pe-o parte şi pe alta, îl atingea câte-un pic,
Pân’ la urmă, chiar îi trase frizeriţa, un pupic …
Apoi zise ea în gând: „la un gest aşa, frumos,
Cred că şi clientul meu va fi foarte generos”.
Zise Fleşcău, la plecare: – Pentru că m-ai giugiulit,
Îţi ofer ce îţi lipseşte; îţi las păru’, gratuit! …