Toţi pomii din livadă
S-au plâns că nu e chip,
S-audă sau să vadă
Pe-acolo vr’un cirip.
S-au plâns că-s sufocaţi
De stol de zburătoare,
Şi foarte agasaţi
De lunga lor cântare.
Că mult mai bine-ar fi
Să steie liniştiţi
Şi doar în an, o zi
Să fie ciripiţi.
Atunci puhoi de poame
Pe rămurele fi-vor
Iar falnicele coame
De frunze clocoti-vor!
Şi a-nceput să bată
Un vânt nemaivăzut,
Cântarea disperată
În crâng a dispărut…
Pe ramuri primitoare
S-au aşezat şi ele,
Pornind dulcea cântare,
Un cor de păsărele.
Omizi cu milioane
Ieşiră în livadă
Şi totul din coroane,
Au început să radă.
Plângeau fără putere
Cu lacrimi în şiroi,
Rugând pe păsărele
Să vină înapoi:
– Veniţi voi surioare
Ne scapă de ispită,
Că orişice cântare
Ne-o fi binevenită!
Morala, dragilor,
S-o ştiţi cât va fi hăul;
N-orice ciripitor
Îţi vrea în viaţă răul!…
