Într-o linişte totală, fără vânt şi fără ploi,
Pe a cerului lărgire se juca un piţigoi.
Savura de unul singur, evadat dintre confraţi,
Fără griji, fără probleme, fără teamă de piraţi.
Panoramice privelişti le savura piţigoiul,
Lunca, râul şi pădurea şi câmpia şi zăvoiul.
Fericit nevoie mare, că nu este deranjat,
Se lansa în piruete şi-n figuri de acrobat.
Când se lăsa în picaje pân-aproape de pământ,
Când se ridica-n văzduhuri, când se lăsa dus de vânt.
Nici nu gândea piţigoiul răsfăţându-se în zări,
Că ochi duşmănoşi şi aprigi, îl pândeau din depărtări …
Parcă spintecând văzduhul, dintr-un foc, s-a auzit,
Vuiet, fâlfâit de aripi, ce veneau dinspre zenit.
Duşmanii pitiţi pe vârfuri, îl vegheaseră, vicleni,
Un condor şi un erete, doi piraţi aerieni.
Piţigoiul îngrozit, văzându-se atacat,
A făcut tot ce-a putut; s-a ferit, a mai zburat …
Când piraţii coborau în plonjonul abisal,
La o manevră greşită, s-au ciocnit din greu, mortal …
Două corpuri muribunde coborau dinspre zenit,
Însoţite de micuţul ce grăia nedumerit:
– Aduceţi ciocănitoarea, poate îi doftoriceşte,
Sau, mă rog, pe corbul-preot, să-i rezolve … creştineşte!
