A fost odată ca-n poveşti, ca în telenovele,
Într-un tărâm unde se-aud necontenit, manele,
A fost, a fost un obicei ca-n ziua de Ignat,
Un râmător domesticit să fie-njunghiat.
Se proceda în orice sat, în orişice cătun,
La un arhaic obicei, un obicei străbun.
Câte cinci-şase haidamaci, cu sişuri, cu topor,
Se aruncau ca pe-un tâlhar, pe bietul râmător.
Îl oboseau, îl doborau, dar nu numai atât,
Un junghier îi înfigea o lamă rece-n gât …
Terifiant e să descriu cum bietul animal
Răcnea, se sufoca, pierea, pierzând un roşu val …
Inert sta porcul pe pământ, uimiţi priveau godacii,
Golind ulcelele cu vin, râdeau toţi haidamacii.
Nu mai conta asta, apoi, că-i groaznic, „inuman”,
Porcul tăiat era privit ca hrană pentr-un an.
Ăst ritual din moşi-strămoşi, barbar etichetat,
Se duc mari munci de lămurire, ca să fie uitat.
– Tăticule, vor spune pruncii, la anul ce vom face?
În loc de fragedul şorici, ai să ne dai capace?
În loc de caltaboş, cârnaţi, ce ne oferi mămucă?
– Bă, zise tata, obiceiu-i pe cale să se ducă!
De-acum în ritmuri de hip-hop, de simfonii, manele,
Vom mistui ca-n Occident, timidele purcele!
Emancipaţi, le curentăm cu-n arc letal, electric,
– Bă tată, va ţipa bunicul că eşti nebun, excentric!
– Cu-n reostat, ceva diode, dar totuşi, ciocnind vinu’,
Vom transforma alternativul într-un curent continuu.
Un cyborg va superviza supremul sacrificiu,
Va urmării prin internet, Boy-UE, de serviciu …!