Şi stelele varsă lacrimi şi stelele cumva, pier
Şi stelele care cântă şi stelele de pe cer,
Stelele au un sfârşit şi este firesc sfârşitul,
Chiar dacă cei mai mulţi cred că trăiesc cât infinitul.
Ele nu sfârşesc oricum, sfârşesc doar misterios,
Unele de jos în sus, altele de sus în jos.
Cele care pier de sus în picaj incandescent,
Sunt cotate astrologic, marcând un eveniment.
Cele care pier de jos renăscându-se în cer,
Lasă-n urma lor durere, lacrimi, suspine, mister…
Aşa pieri Mădălina … Ca-ntr-un cântec, ca-ntr-un vis,
A lăsat tot pe pământ, ducându-se-n Paradis!
Nu avea loc suicidul, tragicul eveniment,
Însă îngerii din ceruri au chemat-o insistent.
Nu s-ar fi dus prematur sus în Rai la Dumnezeu,
Dar de ani şi ani de zile au tot chemat-o mereu…
O chemau şi de pe scenă, de pe stradă sau din pat,
Până când, Mădă a noastră, amiabil a cedat…
Au surprins-o, au convins-o, a plecat frumoasa stea,
Chiar dac-a lăsat plângând o steluţă mititea…
Mădălina e pe boltă lucind metamorfozată,
Ne va încânta de-acolo, cu vocea ei fermecată!
Să priviţi noaptea spre stele; unde dulce e lumina,
Acolo şi-a găsit locul draga noastră, Mădălina.
Ea va reveni odată în terestrul peisaj,
Ca un astru de pe ceruri în incandescent picaj…
Fata cu părul de foc, într-un cânt ne dă lumina,
Lumea plânge-ndurerată, Mădălina… Mădălina…
