Asta e pohta ce-a pohtit-o candidatul Klaus Iohannis. O dezbatere cu jurnaliști selectați pe o sprânceană cu două fire, nu prea mulți și doar dintre aceia care să nu-i pună întrebări foarte grele, taman acum când nu avea casca în urechi. Neavând cine să-i șoptească, de data asta, chiar era nevoie de niște oameni obedienți, apropiați casei, în compania cărora să se poată depăna povești nemuritoare, vechi de cinci ani de zile.
Cu un fursec și un suc, Iohannis a sperat să poată păcăli câțiva formatori de opinie serioși (de parcă ar putea să formeze cineva o părere mai bună despre Klaus Iohannis) care să vină, să se așeze cuminți pe scaun și să pună niște întrebări de dinainte aprobate de staff-ul de campanie prezidențial.
Unii, care mai au încă ceva ce se numește coloană vertebrală, l-au refuzat. Alții, fericiți cu duhul, amețiți de aburii pateurilor încălzite la vreun cuptor cu microunde (ce-i drept, prezidențial) s-au făcut că nu observă cum candidatul Iohannis folosește fără jenă funcția prezidențială, prerogativele ei, fondurile și personalul Administrației Prezidențiale, pentru a-și face campanie electorală, pentru a alege cine merită să-i pună întrebări și cine nu.
Pe modelul „Ghinion!” că n-ați fost profesori de fizică așa încât să vă cumpărați șase case din meditații, Iohannis târăște în mocirla mediocrității proprii o întreagă instituție, care ar trebui să reprezinte pilonul de bază al democrației românești, Instituția Prezidențială.
Din nou, dacă elitele societății noastre chiar nu văd o problemă de principiu vizavi de modul în care acest personaj înțelege mecanismele simple ale democrației (până la urma urmei, o biată dezbatere nu e chiar un concept extrem de complicat), înseamnă că cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru a ne ridica nivelul cultural, civic, social și politic, au ei înșiși o problemă: sunt virusați.
Cristina Petrovici
