Duminica Înfricoșătoarei Judecăți sau duminica lăsatului sec de carne (celebrată pe 19 februarie anul acesta n.red.), marchează o săptămână de tranziție, numită și Săptămâna albă, până la începerea Postului Paștilor (Postul Mare), de-a lungul căreia nu se mai mănâncă carne, ci numai ouă, brânză și pește de două ori pe zi, și numai o singură dată pe zi miercurea și vinerea. Înfricoșătoarea Judecată are menirea de a aduce aminte, înainte de intrarea în post, de ziua în care Fiul Omului va aduna neamurile pământului în fața tronului Său, despărțind oamenii, „precum desparte păstorul oile de capre” , așezându-i pe cei drepți în Împărăția Cerurilor, și pe cei păcătoși în „întunericul cel mai dinafară” (Matei 25: 31-46). Asupra acestor aspecte se insistă cu precădere la Slujba Utreniei Duminicii Lăsatului secului de carne.
Dacă în sâmbăta dinainte s-a dat de pomană pentru cei adormiți (Moșii de iarnă), tot așa în această duminică familia petrece cu bucate alese, părinții își cer iertare de la copii, copiii își cer iertare de la părinți și astfel se pregătesc pentru post. Este obiceiul prin unele zone ca în această zi finii să meargă la nași, părinții spirituali, să-și ceară iertare și așa să se pregătească pentru perioada de post ce urmează. În tradițiile populare românești, duminica aceasta era consacrata „legării grânelor”, „baterii alviței” și obiceiului „Alimori”. Legarea grânelor consta din ritualuri prin care păsările erau împiedicate să se atingă de semințele semănate pe câmp. Oamenii se fereau să se atingă de grâne toată ziua, iar spre seară se dădeau păsărilor boabe (după ce erau ținute în gură) sau mâncarea rămasă de la masă, rostindu-se „Cum nu văd eu acum nimic, așa să nu vadă nici păsările holda mea” (incantația trebuia să fie spusă cu ochii închiși), sau „Păsările cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite”, ori „Păsări, păsăricile mele, veniți și vă mâncați a voastre bucate și nu le mâncați pe ale mele”.
Obiceiuri
Baterea alviței presupunea agățarea de un cui fixat în tavan a unei ațe, la capătul căreia era legată o bucățică de alviță (bomboană) ce trebuia să ajungă până la pieptul copiilor, cei mici întrecându-se apoi să o prindă cu gura, fără a-și folosi mâinile. După terminarea jocului, fiecare își făcea un semn pe ață, acesteia dându-i-se apoi foc de la capătul liber. Cel al cărui semn era cel mai apropiat de locul unde se stingea focul, se zicea că va fi însoțit de noroc în acel an. În cadrul obiceiului de Alimori, numit și Priveghi, Opaiți sau Hodăite, se aprindeau mai multe focuri din butuci mari de lemn (mai nou cauciucuri de mașini), tinerii luând apoi tăciuni din ele, pe care îi învârteau pe lângă corp, formând astfel niște cercuri de foc, sau săreau peste foc și spuneau „cum focul nu se atinge de mine, așa și relele să mă ocolească” . În alte zone, se împletea fân pe o roată de plug sau de car, căreia i se dădea foc și era lăsată să se rostogolească de pe vârful unui deal. Astfel de jocuri ale tinerilor puneau în pericol casele gospodarilor. Urma un priveghi ceremonial, la care se petrecea, se bea, erau aduși, eventual, lăutari, și se obișnuia a fi luați în râs cei care întârziaseră a se căsători.
Preot Ciucă Robert Ștefan
