“Această viață pe care Dumnezeu ne-a dat-o este o permanentă chemare la autodepășire”!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, ca la o Lecție duhovnicească, v-aș ruga să evidențiați semnificația deosebită a Pogorârii Duhului Sfânt, ca un moment esențial în iconomia credinței noastre dreptmăritoare?
– La Evanghelia Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt, de la Sf. Ioan Evanghelistul, am văzut că aceasta începe cu o expresie minunată: “În ziua cea mare” a praznicului, adică ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli, când Duhul Sfânt a venit și a întemeiat Biserica, locul de mântuire a tuturor credincioșilor.
“Pentru că Biserica este mijlocitoarea noastră către Dumnezeu”!
– Rep. Ziua aceasta este considerată și ziua limbilor!
– Evident, acestea au rolul să „îmbrace” ziua aceasta cu tot ceea ce Sărbătoarea Duhului Sfânt exprimă în esență, privind înființarea Bisericii ca entitate văzută, privind pe Maica Domnului și pe Sfinții Apostoli, pentru că Sf. Evanghelist Luca vorbește cu noi despre Bunavestire, despre Nașterea Domnului, iar Sf. Ioan Evanghelistul vorbește despre legătura Maicii Domnului cu Mântuitorul Iisus Hristos, atât prin naștere, cât și prin activitatea pe care Domnul a desfășurat-o, “fixând-o” pe Maica Domnului în centrul atenției bisericii, pentru că Biserica este mijlocitoarea noastră către Dumnezeu!
– Rep. Care este explicația faptului că Dumnezeu li se arată Apostolilor, așa cum se petrece mai întotdeauna, în chip de Lumină?
– Deci, “În ziua cea mare” a praznicului, la sărbătoarea cea mare, Pogorârea Duhului Sfânt este o apoteoză a Bisericii, o conlucrare a planului tainic al Domnului cu Duhul Sfânt în cadrul acestui organism viu care este biserica noastră creștină. În această Sfântă Evanghelie avem o complementaritate între Pogorârea Duhului Sfânt și ceea ce spune Sf. Ioan Evanghelistul despre înțelepciune, despre puterea Lui Dumnezeu, fiindcă Duhul Sfânt este chiar Lumina care ajunge la toți! Dacă ne gândim și la Sărbătoarea tuturor sfinților, din Duminica aceasta, vom desluși că ceastă lumină, această căldură, acest har semnifică ceva pentru toți, dar fiecare în parte are ceva deosebit, pentru că Dumnezeu ne-a creat după un «act» comun, dar în același timp, ne-a făcut entități separate, de sine stătătoare, iar noi nu putem rămâne izolați, ci, suntem într-o unitate de duh și avem nevoie unii de alții, așa cum toți avem nevoie de sfinții ocrotitori!
– Rep. De cele mai multe ori, ai sentimentul că Hristos Mântuitorul se înfățișează în ipostaze și în planuri diferite, tocmai pentru a întregi o imagine de mister, de taină!
– Da, pentru că Pogorârea Duhului Sfânt a fost ca o poruncă adresată Apostolilor de a rămâne în Ierusalim timp de 40 de zile, până la Înălțarea la ceruri, iar în această perioadă, ei au fost lămuriți despre Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, iar Dumnezeu li s-a arătat în mai multe ipostaze. Toate acestea au cuprins într-un adevărat ‘program’ lucrarea Lui Dumnezeu, care să adeverească ceastă taină a Învierii, pentru ca ei să înțeleagă multe dintre cuvintele Domnului, pe care Mântuitorul le-a rostit cu diferite prilejuri. Apoi, Mântuitorul, în această perioadă de 40 de zile, a putut să le arate Sfinților Apostoli felul de a trăi în Biserică într-o altă dimensiune. Dacă înainte ei învățau de la Învățătorul, Rabinul, de această dată, Mântuitorul Iisus Hristos accentuează ideea descoperirii sufletului, pentru că alta este intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în plan metafizic, altfel decât în plan istoric. Deci, acum Domnul Iisus le vorbește în Duh, deci, avem nevoie de a-L cunoaște pe Mântuitorul într-un sens spiritual, ca o ridicare a spiritului uman, de la o cunoaștere istorică la cunoașterea metafizică!
“Este vorba despre o cooperare și o conlucrare cu Harul Lui Dumnezeu”!
– Rep. Așa cum se întâmplă și în cazul Femeii Samarinence!
– Mai mult chiar, pentru că în cazul acesta se trece de la o cunoaștere ‘orizontală’, limitată, când Femeia Samarineancă este chemată la o cunoaștere metafizică, o cunoaștere graduală…
– Rep. Deci, o cunoaștere și o recunoaștere a Mântuitorului!
– Exact, pentru că Sf. Ioan Evanghelistul comprimă istorisirea sa, prin trimiterea Duhului Sfânt și prin suflarea aceasta pe care Sfinții Apostoli o primesc atunci ca pe un Har al Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Sf. Evanghelist Luca, în cartea “Faptele Apostolilor”, prezintă o continuitate de la Înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos la Rusalii, după care Apostolii se întorc la Ierusalim cu bucurie mare, când se prezintă momentul acesta al Pogorârii Duhului Sfânt, pentru că le spune Mântuitorul: “Rămâneți în Ierusalim, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus!” Știm că Apostolii împreună cu Maica Domnului se aflau în “Foișor”, adică în locul de sus, după care Domnul S-a arătat deasupra lor ca un nor, într-un vuiet! În felul acesta Dumnezeu se arată înaintea sfinților!
– Rep. Care trebuie să fie atitudinea omului înaintea puterii Harului Duhului Sfânt?
– Această viață pe care Dumnezeu ne-a dat-o este o permanentă chemare la autodepășire. Dar, nu neapărat printr-o performanță strict fizică sau biologică, ci este vorba despre o cooperare și o conlucrare cu Harul Lui Dumnezeu. Cu cât te deschizi mai mult înaintea Harului Duhului Sfânt, cu atât devii mai smerit, mai avansat în cunoașterea Lui Dumnezeu și în apropierea de Dumnezeu. Este ca și când am spune: cu cât aerisești mai mult o cameră, cu atât camera e mai plină de oxigen! În clipa în care închizi camera respectivă, când închizi sufletul, atunci devii mai sufocat. Deci, deschiderea sufletului către Dumnezeu este adevărata filosofie, adevărata cunoaștere!
– Rep. Poate că aşa s-au născut Sfinţii Bisericii! Tocmai datorită evenimentului Pogorârii Sfântului Duh!
– Aceasta și vreau să se înțeleagă, pentru că Biserica a rânduit ca în prima Duminică după Rusalii să fie pomeniţi toţi sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, fiindcă prin viaţa lor au dobândit sfinţenia de la Hristos, în şi prin Duhul Sfânt. Prin viaţa noastră şi prin mărturia noastră, suntem chemaţi cu toţii ca să dobândim sfinţenia. Deci, sfinții, dimpreună cu îngerii, formează ceata sfinţilor, dintre care cea mai vrednică de cinstire este Maria Fecioara, Maica Domnului, căreia Biserica îi dă un cult de preacinstire sau supravenerare (în limba greacă: iperdulia). Noi nu trebuie să confundăm cinstirea pe care o dăm sfinţilor, cu cinstirea pe care I-o dăm lui Dumnezeu!
– Rep. Vă mulțumesc profund recunoscător și cu adâncă smerenie, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit! Sper să putem continua cât mai curând acest dialog interesant!
