Sunt bătrâni iar amintirile sunt poate singurele dovezi ale trecerii lor prin viaţă. De cum treci pragul Centrului de Bătrâni din Novaci te întâmpină poveştile, zecile de poveşti pe care bătrânii ar tot sta să le depene, în speranţa că cineva le mai poate aduce înapoi acele crâmpeie de viaţă. Cei 26 de bătrâni de la Centrul de Bătrâni Novaci sunt oameni încercaţi de viaţă iar poveştile lor sunt impresionante.
L-am cunoscut zilele trecute pe Constantin Răduţoiu, un om născut într-o zi mare, 19 februarie la fel ca marele Brâncuşi. Tot la fel de mare este şi Constantin Răduţoiu, un om pe care îl poţi citi ca o carte deschisă. Este originar din Sadu şi tot la Sadu a lucrat vreme de 43 de ani, la uzina de armament. În paralel a reuşit să urmeze şi o şcoală de muzică, învăţând tainele acordeonului. Pentru a nu se simţi singur şi a fi mai aproape de instrumentul său de suflet, bătrânul, în vârstă de 83 de ani şi-a adus cu el la centru cele două acordeoane, dar şi o orgă dragă sufletului său. Doarme cu ele ca căpătâi şi susţine că acestea sunt singurele comori care i-au mai rămas. Le îngrijeşte, le repară atunci când se strică iar când e rost de veselie îşi încântă colegii cu câte o baladă. Ştie că aceste lucruri sunt singurele care mai pot alina durerea, aproape vizibilă din ochii celor care îşi duc bătrâneţile la Azilul de la Novaci. „Eu sunt aici din 2004, de pe 6 septembrie. A fost bine aici, m-am simţit bine. M-am obişnuit aici. Am lucrat la Sadu 43 de ani, am făcut o şcoală de acordeon, 14 ani. Aici am cu mine două acordeoane şi o orgă, mai cânt cu ele câteodată. Mai cânt colegilor mei de aici. Cu toţi suntem aici, ca o familie personalul este foarte bun, oamenii sunt buni. Aici practic este casa mea”, a spus bătrânul. Ieri Constantin Răduţoiu şi-a sărbătorit ziua de naştere, alături de colegii de la centru. Întrebat despre familie, acesta a recunoscut că are o familie numeroasă, cu copii şi nepoţi, care îl mai vizitează din când în când. „Pe 19 februarie împlinesc 83 de ani. Am o fată căsătorită, am şi o nepoată care locuieşte acolo, s-a căsătorit şi ea. Am o familie mare”, a mai spus Constantin Răduţoiu.
Cei şapte ani…de acasă
Elisabeta Dumitrache are 86 de ani şi o memorie „de aur”. Rememorează exact etapele vieţii ei şi vorbeşte deschis despre problemele pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. Nu are copii şi acesta spune este unul din marile regrete. Are însă nepoţi, de care se simte foarte ataşată şi care o vizitează mai mereu în camera mică de la Centrul de Bătrâni Novaci. „Sunt aici de la 1 octombrie. Nu mai am familie, nu am copii. Am o soră care m-a adus aici, este căsătorită aici, are trei patru copii şi sunt ataşată de ei. Sunt ataşată de ei, oameni care au ajuns mari. Eu mă simt bine…Eu apreciez munca celor de aici, oamenilor care muncesc pentru noi. Eu în viaţa mea, am 86 de ani împliniţi, am fost fiică de salariat, tatăl meu era conductor mânuitor de valori la Oficiul Piteşti. Tatăl meu ne-a dat o educaţie foarte bună. Noi am fost trei fete şi un băiat. A venit războiul, ani de zile ne-a ţinut. Ne aducea la fiecare cărţi, ne asculta ca un profesor, aveam cărţi superioare nouă. Spre exemplu Codul Manierelor sau alte cărţi, superioare nouă. Educaţia noastră a fost perfectă, aş spune. Eu am fost căsătorită cu un fost petrolist, care s-a mutat la Uzina Colibaşi. De acolo a ieşit la pensie. Îmi amintesc foarte bine. Părinţii mei m-au luat şi m-au trecut la dactilografie, am făcut un an, un an şi jumătate, am fost apoi perceptor. După au venit ani şi ani în care am stat să am grijă de gospodărie”, a spus Elisabeta Dumitrache în vârstă de 86 de ani. În acest moment în Centrul de Bătrâni de la Novaci sunt 26 de bătrâni, majoritatea dintre ei fiind imobilizaţi la pat. Centrul nu beneficiază de investiţii, astfel că bătrânii îşi pot petrece timpul doar stând în camera micuţă, uitându-se pe pereţi sau cu ochii în televizorul de pe hol, neavând o cameră unde să îşi desfăşoare diferite activităţi de recreere, sau un parc unde să poată ieşi să se relaxeze stând pe o bancă. Dintr-o cameră se mai poate auzi din când în când acordeonul domnului Răduţoiu, care lasă ca muzica să intre prin cotloanele unei instituţii…uitate, de timp, de autorităţi, nici nu se mai ştie de cine.
