În societatea în care trăim, sunt persoane care trăiesc de pe o zi pe alta, în speranţa că se va întâmpla o minune şi totul va reveni la normal. În lumea noastră, sunt oameni care se târăsc pe patul spitalului şi pentru care aceste „lagăre” nu mai reprezintă nimic. Pentru fiecare dintre noi, viaţa ar trebui să reprezinte o luptă permanentă, dar pentru ei, lupta se duce cu un sistem medical, care se încăpăţânează să le spună asistaţi sociali, chiar dacă nu sunt. Printre aceştia, mii de copii ajung să bătătorească drumul de acasă, până la spital iar în ochii lor, nu se poate întrezări decât speranţa.
Să depinzi toată viaţa de un aparat, nu e tocmai simplu, dar pentru ei, aceasta e singura posibilitate de supravieţui. Potrivit directorului Centrului de Dializă Polisano, din Târgu-Jiu, Lidia Florescu, numărul persoanelor care ajung să facă dializă, s-a dublat, comparativ cu anul trecut. Ce e şi mai îngrijorător e faptul că unii dintre aceştia sunt copii şi tineri, care ajung pe mâna unui sistem, care îi condamnă la moarte. „Dializaţii” ajung să treacă pragul spitalului, de trei ori pe săptămână. Mai greu, sau mai uşor, le convine situaţia, atâta timp cât fac dializă într-un spital privat, aşa cum este cel din Târgu-Jiu, unde beneficiază de asistenţă medicală, tratamente dar şi de un mediu, curat, fără igrasie şi fără gândaci, aşa cum se întâmplă în alte centre. Situaţia devine cât de cât stabilă, atunci când ajung la spital, dar în rest, acasă, viaţa devine o povară, pe care o duc cu greu în spate. În Centrul de Dializă Polisano, numărul paturilor devine insuficient, pe zi ce trece. Pacienţii solicită serviciile medicale de aici, pentru că ştiu că nu altă opţiune. Din păcate, în Târgu-Jiu mai există un astfel de centru, afiliat la Spitalul Judeţean, dar oamenii nici nu vor să audă „acolo sunt trei aparate, igrasie, asistente care se uită la tine să le bagi ceva în buzunar, nu ştiu ce să mai zic. De când am venit aici am fost tratat altfel, e curat iar doctorii sunt foarte atenţi, ne tratează bine, spun eu”, a spus un pensionar.
Viaţa, „filtrată” prin aparate
Conectaţi la viaţă prin aparatele de dializă, bolnavii de insuficienţă renală cronică, duc în fiecare zi o luptă pentru supravieţuire, pe care fac tot posibilul să nu o piardă. Uneori reuşesc, alteori moralul scade, iar boala e mai greu de suportat. Îşi găsesc însă echilibrul în credinţă, iar speranţa că cineva le va auzi rugăciunile le dă puterea să meargă mai departe. Cuminţi, ca nişte copii, care trebuie să îşi facă temele, ei vin la spital, de trei ori pe săptămână. L-am găsit pe nea Cornel, în pat, întins şi cu ochii, spre tavan, încercând parcă să găsească o rezolvare la problemele, care de atâta amar de vreme, îi macină viaţa „sunt pensionar şi de ceva vreme mă lupt cu boala asta. Sunt din ce în ce mai pesimist, sunt pe lista de aşteptare, de ani de zile şi nici o speranţă de mai bine. Nu mă mai aştept la nimic, pentru că sunt bătrân”. Dependent de „rinichiul artificial”, viaţa lui se zbate între cabluri şi un pat, cu aşternuturi albe. Vine de trei ori pe săptămână la spital, stă câteva ore, atâta cât să îi curgă „sângele prin vene”, apoi pleacă şi revine, pentru următoarea şedinţă. Pentru toţi pacienţii din centru, există o speranţă, care se numeşte transplant. Majoritatea celor care fac dializă se înscriu pe o listă de aşteptare, lungă „cât o zi de post”, dar pentru ei, aceasta reprezintă o speranţă, că pot deveni oameni normali. Potrivit Lidiei Florescu, „mama” pacienţilor din Polisano „foarte puţini ajung să fie transplantaţi, pentru că la noi, încă sistemul e cum e. Procesul de donare a organelor, încă nu e foarte bine structurat, iar oamenii sunt reticenţi, atunci când vine vorba despre asta. Au fost însă cazuri când gorjenii au fost în moarte clinică, iar familiile au avut bunăvoinţa să le doneze organele. Acesta este un vis împlinit pentru cei de aici”. Transplantul se poate realiza şi dacă există în familie persoane compatibile, iar atunci tot acest proces, se limitează, pentru că aşteptarea nu mai există şi nici lupta asta cu birocraţia, care în România, se pare a devenit un sport naţional.
Lidia Florescu „vârsta medie a celor cu dializă, a crescut”
Dializa nu este singura problemă cu care se confruntă un bolnav de insuficienţă renală. Cu trecerea timpului şi alte organe sunt afectate, astfel încât apare necesitatea completării tratamentului medical: corectarea anemiei, a metabolismului fosfo-calcic, acido-bazic, fără de care pacienţii dezvoltă în timp complicaţii specifice: boală osoasă, calcificări vasculare, amiloidoză, boli cardiovasculare. În Gorj, statisticile sunt de-a dreptul îngrijorătoare, iar doctorii trag un semnal de alarmă, cu privire la acest lucru „Numărul pacienţilor s-a dublat, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Sunt mai mult persoane în vârstă, dar mai există şi tineri. Ce am constat însă, este faptul că vârsta medie a persoanelor dializate, a crescut. Pe lângă asta, este în creştere şi numărul pacienţilor cu nefropatie medicamentoasă, ceea ce înseamnă automedicaţie. Oamenii, în inconştienţa lor şi în nebunia asta de a se salva, îşi administrează medicamente, fără a citi însă prescripţia. Altfel, ajung propriile lor victime, dar şi victimele sistemului”, a adăugat doctor Florescu. În România, unul din zece adulţi are boală cronică de rinichi. Specialiştii nefrologi spun că această denumire reprezintă numele generic al oricărui fenomen care afectează rinichiul şi creează leziuni care, în timp, vor conduce la insuficienţă renală. Victime ale sistemului, oamenii nu mai au la ce să spere, o viaţă „legată”, de un aparat de dializă, e tot ce le-a mai rămas şi poate visul că într-o zi vor fi următorii pe lista de aşteptare pentru un transplant.
