„Biserica ne pregăteşte să avem în sufletul nostru pilde vrednice de urmat”!
-Rep.ÎPS Voastră, suntem aproape de jumătatea Marelui şi Sfântului Post al Învierii Domnului, de aceea, aş dori să ne spuneţi, ce trebuie să facem pentru a ne îmbogăţi sufleteşte în această perioadă?
-Cum ştim cu toţii, înainte de această pregătire a noastră pentru Sărbătoarea Paştelui, înainte de postul acesta de 40 de zile, Biserica noastră ne pregăteşte să avem în sufletul nostru pilde vrednice de urmat, pentru ca noi să ne îmbogăţim sufleteşte din aceste fapte bune pe care le urmăm!
-Rep.Cum putem desluşi mai eclatant şi mai pilduitor milostivirea şi bunătatea Lui Dumnezeu?
-Milostivirea şi bunătatea Lui Dumnezeu sunt ca acoperămintele, sunt ca învelitorile pentru trupul nostru şi pentru sufletul nostru. Ca să ne păstrăm sănătatea, avem nevoie de haine şi de acoperăminte pe timpul nopţii, şi chiar atunci când este frig. Toate acestea ne arată că pornim de la lucrurile practice din viaţa noastră şi trebuie să ne ridicăm la cele duhovniceşti din sufletul nostru, unde iubirea Lui Dumnezeu este într-adevăr, acoperământul de mare preţ! Cerem milostivirea Lui Dumnezeu în tot momentul şi în tot locul stăpânirii Lui Dumnezeu, căci numai acoperiţi de această bunătate a Lui Dumnezeu, putem să luptăm împotriva celui rău, şi să ajungem în Împărăţia milostivirii şi a iubirii de oameni a Tatălui Ceresc, Cel care este milostiv şi peste cei buni, şi peste cei răi!
-Rep.În perioada aceasta a postului, poate că avem nevoie de mai multă smerenie, de o îndreptarea a sufletului nostru apăsat de grijile cotidiene, dar, cum putem desluşi lumina cea tămăduitoare?
-Cel care nu se smereşte, cel care nu-şi vede păcatul său, acela este osândit la chinul cel veşnic, căci, ne mai spune Mântuitorul, dacă vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău n-o vezi, într-adevăr eşti pe calea rătăcirii, pe calea cea rea, care duce la făţărnicie şi la osândă veşnică. Deci, când vine acasă de la Sfânta Liturghie, omul se simte mai îndreptat, dar, în ce constă, de fapt, îndreptarea? Îndreptarea este, în primul rând, starea sănătoasă a omului! Este aşezarea sufletului, a trupului şi a minţii în Lumina Lui Dumnezeu. Îndreptarea este o direcţionare a sufletului nostru către Tatăl Cel Ceresc şi o poziţie corespunzătoare înaintea Lui Dumnezeu, am zice noi, de copii faţă de Tatăl Cel Ceresc. Înainte de acest moment al „schimbării minţii” sau «metanoia», fiecare dintre noi se află mai aproape sau mai departe de Dumnezeu.
-Rep.Interesantă şi fascinantă această idee de „schimbare a minţii”, dar de cele mai multe ori, măsura omului sunt şi faptele sale, după unii, chiar numai faptele sale!
-Da, dar, tot ceea ce este faptă, fără ajutorul Lui Dumnezeu, nu are mireasma unei fapte adevărate. Nu este totuna să fii blând din fire, şi să fii blând din voinţă şi din luptă cu tine însuţi. Unele virtuţi sunt naturale, unii oameni sunt făcuţi de Dumnezeu să aibă o blândeţe, să aibă o milostivire din naştere. Vedeţi, acestea sunt daruri ale fiinţei noastre şi nu pot să fie răsplătite pentru că lucrăm cu ele mai mult şi le avem din firea noastră. Iar, câtă vreme sunt şi alţii, care nu au aceste daruri, aceia se silesc, se nevoiesc, şi devin blânzi, milostivi, buni, doar pentru că se silesc, ca şi când am spune că prelucrează calităţile umane şi le fac să fie strălucitoare!
-Rep.Cum aţi descrie chipul omului rugător, care Îl caută pe Dumnezeu şi se roagă la Sfânta Treime?
-Cred că ne-a dat Dumnezeu chipul Său, această înfăţişare pe care noi o avem, de fiinţe rugătoare, care spre deosebire de alte fiinţe de pe pământ, noi avem privirea spre ceruri, şi chiar fizionomia noastră ne arată îndreptaţi spre înălţimile cerurilor, acolo unde este Preasfânta Treime. Întotdeauna noi ne rugăm Lui Dumnezeu, ridicând mâinile noastre la ceruri, privirea noastră, sufletul nostru, ca să primim de acolo bunătatea Lui Dumnezeu, adică, să se reverse peste noi Harul preasfântului Duh, aşa cum s-a arătat sfinţilor Apostoli!
-Rep.Să înţelegem că ne aflăm permanent în căutarea unei Lumini pe care ne-o va dărui Dumnezeu în chiar noaptea Învierii?
-Aşadar, când privim în jurul nostru, pe cei de lângă noi, ne descoperim înfăţişarea, intenţia, bunătatea, şi toate darurile pe care Dumnezeu le aşează în noi. Prin urmare, darul vederii este legat de lumină! Nimeni nu-şi imaginează vreodată că poate vedea lucruri în întuneric, pentru că întunericul este un opus al luminii, şi în acelaşi timp un duşman al existenţei! De aceea, noi ştim că în chinurile iadului oamenii nu se văd, pentru că au pierdut darul luminii tocmai prin neglijenţă, prin ignoranţă, prin răutate! Atunci când omul urăşte pe cineva, nu-l mai vede sau îi vede numai defectele, dar când e conştient de Lumina Lui Dumnezeu, bunătatea îl copleşeşte şi vede ce e bun! Dar, dacă stăruie în răutate, şi ochii sufletului, şi ochii trupului se întunecă, se îmbolnăvesc şi apoi mor, purtând această orbire dincolo de mormânt, în chinurile iadului, pentru că iadul este locul în care nu e lumină, unde nu e dragoste, unde e doar ură şi vrajbă!
-Rep.Poate că o să revenim cândva asupra acestei sintagme emblematice şi pilduitoare pentru orice creştin, dar, în încheierea acestui dialog, v-aş ruga să ne desluşiţi, ce semnificaţie are „cuvântul lui Dumnezeu” în viaţa noastră?
-Când Dumnezeu îl sfătuieşte şi îl ajută pe om să facă ceva, El nu îl sfătuieşte să lucreze în zadar, fiindcă Mântuitorul nu ne învaţă ca să nu împlinim ceva, iar învăţătura Lui este dătătoare de mult folos în viaţa noastră. Cuvântul Lui Dumnezeu este sămânţa pe care Semănătorul a aruncat-o în inima noastră, iar dacă inima noastră e un ogor roditor, de îndată vor odrăsli aceste vlăstare ale credinţei. Cerem Lui şi El împlineşte cererea noastră, ne fereşte de cel rău. Şi noi, în marea vieţii acesteia suntem ca nişte peşti care trebuie să străbatem „cărările” mării învolburate. Cuvântul Lui Dumnezeu este hrana noastră pentru viaţa veşnică. Să nu cedăm niciodată în eforturile noastre, căci dacă avem credinţă în Dumnezeu, El ne va dărui acea „dulceaţă” a împlinirii bucuriei noastre. Dacă nu am avea această „dulceaţă” a credinţei, nici nu am avea prea mare succes! Cea mai mare bucurie, după o rugăciune, este că Dumnezeu ne rămâne în sufletul nostru! Avem nevoie de stăruinţă în credinţa noastră. Noi trebuie să fim ascultători la Cuvântul Lui Dumnezeu şi să ne ferim de ceea ce este rău, de ocară, de hoţie, de înjurături, de minciună, ca să culegem roadele bogate ale credinţei!
