În amintirea Marii Armate Române

În 25 octombrie 1944 armata română a cucerit ultima palmă de pământ românesc, în bătălia de la Carei, sub comanda majestății sale regele Mihai, care împlinea atunci 23 de ani. Am fost învingători în cel de-al doilea război mondial, dar am fost tratați ca niște învinși și în loc de beneficii am tot plătit cum plătim și astăzi tribut slabei noastre reprezentări politice la nivel mondial. Perioadele de sărăcie s-au alternat cu cele de minimă bunăstare, iar bogățiile tării au ajuns în tezaure străine. Nu putem vorbi de sentimente înălțătoare: patriotismul, mândria națională, în fața unui popor cu resurse bănești şi materiale limitate, îndobitocit, tratat mereu ca o periferie a unei lumi mai bune. În aceeași zi de 25 octombrie, regele Mihai își sărbătorește aniversarea. Acesta a fost singurul personal politic de marfă, partizan pe viață și prin destin al ţării și poporului său, dacă ar fi condus România postdecembristă. Soarta noastră ar fi fost alta pentru că după ce a abdicat regele Mihai a vrut să își salveze națiunea, dar el nu a făcut nici o presiune să redobândească puterea, în afara voinței poporului. Legat de popor, cum să trăim bine, dacă nu vindecăm rănile interne și avem atâtea conștiințe bolnave? Armata încearcă să ducă în lumea politicii și diplomației oameni noi care nu au neapărat legătură politică, dar care au o formare educativă și profesională vastă. Ei vor forma mica armată care va trebui să susțină o confruntare de patru ani de zile pentru redobândirii încrederii elitelor în putere și adaptarea poporului român la politicile economice și sociale europene. Dar toate acestea se vor face doar cu voința poporului.