Câteva subiecte, stări de fapt mă fac să scriu astea câteva rânduri, deşi îmi doream să scriu despre altceva. Despre frumos, despre lumină, despre orizonturi privite în sus. Îndârjirea cu care scrâşnim din dinţi, uitându-ne doar la puroiul din jurul nostru, ne duce, din nefericire, doar la o lamentare liniară, se duce dracu lumea asta! Fals! Este o vină împărţită între noi, toate categoriile sociale, includ breasla jurnaliştilor. Da, toate măgăriile se întâmplă, toţi borfaşii, şmenarii cu hoţiile lor există, că altfel nu am avea ce scrie. Însă viaţa, lumea şi structura umană le depăşeşte pe astea. Scriu din tristeţe. Scandaluri cotidiene, care scot la lumină fapte, caractere abjecte, gesturi fără valoare care au un singur scop: banul. Ne aruncăm cu disperare în zona asta a mizeriei, ne obişnuim cu ea şi ni se pare că e normalitate. Am citit săptămânile astea un fluviu de informaţii despre un perpetuum mobile, despre un sistem compus din corupţie, putreziciune interioară, mafie, nepotisme, interese financiare. Nu sunt noi, ele există dintotdeauna. Mă întristează două lucruri: că nu se schimbă nimic şi că am uitat de partea plină a vieţii, de pagina albă.
Mă întreb cu ce mă ajută să ştiu despre jocuri meschine, cu miză financiară şi politică, jucate de sindicalişti ipocriţi, care nu au nici cea mai vagă pornire să îşi facă meseria propriu-zis. Indivizi care au senzaţia că sunt deasupra lumii, când, de fapt, ei sunt sub standardul minim acceptat al fiinţei umane. Mă întreb cu ce mă ajută să ştiu jocurile murdare ale unor politicieni, care adorm cu gândul întunecat şi se trezesc cu mintea antrenată pentru hoţie. Cui foloseşte că eu, cititorul, aflu măgăriile astea? Bineînţeles că găsesc utilitatea unei zone sanitare, cum poate fi presa, însă nu se schimbă nimic, asta e supărarea. Lucrurile se spun, faptele continuă să se înmulţească, poporul rumegă ce i se dă, nu reacţionează în nici un fel, toate în timp ce peste bucuria de a fi se aşterne un praf gros. Uităm de noi. Scuipăm în sân şi ni se pare absurd că ştirile de la ora cinci fac audienţă maximă, dar le savurăm ca pe cozonac; slobozim înjurături tradiţionale când privim, citim, auzim poveşti cu haiduciile politicienilor, sindicaliştilor, şmecherilor vremii, le urăm de toate, dar îi acceptăm, îi creştem, îi facem vedete, fără altă reacţie. Suntem spectatori într-o piesă absurdă, în care ne lăsăm neputincioşi, în aparenţă, duşi de cursul deturnat al vieţii. În realitate putem refuza asta. În afara acestui cerc al obscurităţii umane, credeţi-mă pe cuvânt, există întâmplări care construiesc, există frumuseţe, există bogăţie. Până la Raiul din Cer, vă îndemn să gustaţi Raiul de pe Pământ. El există. Chiar şi aşa, pe stomacul gol. Ăştia care au pus laba abuziv pe viaţa noastră nu au cum să înţeleagă, ei trăiesc şi se vor stinge tot aşa: în întuneric!
La dracu cu toţi hoţii!
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
