NE TĂIEM PĂDURILE, VOM PURTA BUTELII DE OXIGEN

Dintotdeauna, pădurea a fost sora bună a românului. Românul a cântat-o în doine, balade, în orice formă folclorică, a slăvit-o în poezie, a avut grijă de ea ca de o soră bună, fiindcă i-a înţeles suprema însemnătate, aceea că de fapt, pădurea înseamnă viaţă. Aerul curat oferit de pădure în formă continuă, înseamnă sănătate şi vigoare în corpul omenesc. Acest aspect a fost însuşit de om, dintotdeauna, dovada faptului fiind existenţa pădurilor româneşti, unele chiar virgine. În mod vizibil şi palpabil, de circa două decenii, pădurea a devenit pentru români, pentru mulţi dintre noi, o ţintă a barbariei, a cruzimii fără limite, a setei de înavuţire cu orice preţ. Dacă străbunii noştri au îngrijit-o, au păstrat-o cu sfinţenie, iată că strănepoţii lor sunt parcă decişi să o termine cu totul, să o distrugă ca pe cel mai ostil duşman. Prin urmare, ceea ce a fost pentru bunii şi străbunii noştri, un prieten preţios, pentru noi, nepoţii şi strănepoţii lor, constituie un duşman de nesuferit. Altfel nu se explică faptul că se taie în pădure … ca-n codru! Cu tot soiul de motofierăstraie, cu securi cu topoare, taie românii fără încetare, în codrii României. Cu camioane, cu tractoare, cu care, cu căruţe, cu tot felul de atelaje sau remorci, românii cară din pădure fără milă, fără discernământ. Aici mă refer la cei care o taie în mod ilegal. Nu-i opreşte nicio lege, iar dacă este, e fictivă, nu are nimeni treabă cu „lemnarii”, treaba mergând pe ideea „noi ai noştri între noi”. Nu le pasă că ei şi copiii lor se vor îmbolnăvi datorită aerului poluat, tăind plămânul verde, nu au treabă că glia se va deşertifica, nu le pasă că se distruge echilibrul climei, apărând secete cumplite sau inundaţii devastatoare. Nu le pasă de nimic. Taie, transportă şi încarcă pe trenuri, şlepuri sau vapoare, trimiţând esenţa vieţii în ţările care ştiu să păstreze pădurea ca pe o soră bună, aşa cum au învăţat de la bunii şi străbunii lor!