În fiecare zi, își așterne gândurile în versuri pe o coală de hârtie. A scris, astfel, 9.000 de poezii. O mică parte dintre ele au fost publicate într-un volum, „Poezii-trăiri nemuritoare“, care a apărut anul trecut la Editura „Mirton“ din Timişoara.
Este vorba de o femeie simplă de la țară, în vârstă de 81 de ani, care a absolvit doar șapte clase. Ana Feraru scrie cel puțin o poezie pe zi. „Scriu în fiecare zi. Sunt zile în care scriu şi două sau trei poezii. Reuşesc să compun o poezie de opt strofe în mai puţin de un sfert de oră. Mămică, vă spun un lucru: eu văd trecutul şi prezentul. 81 de primăveri nu le-am trecut degeaba. Ştiu şi binele şi răul. Am scris 9.000 de poezii până acum. Văd un ajutor ceresc că vine şi mă ajută. Mi-a plăcut cel mai mult din trecutul vieţii mele de Mihai Eminescu, dar nu am studiat alţi poeţi. Cartea care a apărut anul trecut este un pas înainte în viaţa mea. I-am rugat pe copii să-mi selecteze câteva poezii din cele 9.000 pe care le-am scris. Îmi doresc ca şi alte poezii pe care le-am scris să fie publicate într-o nouă carte, însă, din păcate, nu prea mai sunt cititori“, ne spune Ana Feraru. Aceasta are chiar și o pagină de Facebook, „Mama Ana Poeta“ de care se ocupă nepoții ei.
„Consider că vorbesc cu cineva“
Ana Feraru a început să scrie poezii după moartea mamei sale. Ne mărturisește că o forță divină o ajută să găsească rimele și cuvintele potrivite: „Am început să scriu poezii după moartea mamei mele, în anul 1990, la vârsta de 84 de ani. Dacă scriu o poezie, îmi pare că vorbesc cu cineva. Dacă greşesc o rimă, parcă vine cineva, Dumnezeu din zare, şi repară imediat. Văd o nemurire care ne apără. Consider că vorbesc cu cineva. Văd în univers o putere fără sfârşit şi de acolo compun ceea ce îmi transmite Dumnezeu. Nu am un gând fără puterea divină. Am fost o femeie simplă. Nu am făcut rău la nimeni. Aşa sunt băiatul şi fata mea. Nu ştim să duşmănim pe nimeni. Suntem nişte muritori de rând“.
„Mama Ana Poeta“ nu-i înțelege pe cei care părăsesc țara sau aleargă după averi, deoarece toți suntem „săraci lipiți“: „Fiecare avem palate şi arginţi, dar suntem şi săraci lipiţi. Suntem toţi muritori de rând. Trăim şi o să pierim o dată. Oricine ar fi, tânăr sau bătrân, trebuie să vedem universul, pentru că Dumnezeu ni l-a dăruit pe pământ ca să-l trăim“.
Se inspiră din ceea ce a trăit, dar scrie în poeziile sale și despre natură și realitatea care o înconjoară. „Inspiraţia îmi vine din experienţa vieţii şi privirile nemuritoare. Am scris mult despre natură, pentru că ea ne ţine pe toţi. Am scris şi despre cei care sunt la putere şi nu-i văd pe săraci“, relatează Ana Feraru.
„Mă văd neajutată de poporul român“
Ana Feraru s-a născut în comuna Bustuchin şi a reuşit să-şi ridice cu multă trudă o casă pe un teren lăsat de mama sa în localitatea Cojani. A avut o viaţă grea, pentru că a provenit dintr-o familie sărmană.
A muncit o viaţă la CAP, dar a rămas fără pensie, pentru că unitatea a refuzat să-i elibereze o adeverinţă, iar, apoi, s-a îdesființat. „Nu am pensie şi niciun venit la 81 de ani. Îl am decât pe Dumnezeu şi de aceea m-am obişnuit să scriu poezii ca să-i spun lui Dumnezeu tot păsul meu. Unii dintre noi suntem marginalizaţi. De exemplu, eu am fost o muncitoare. Am ajutat poporul român, iar eu, la 81 de ani, nu sunt ajutată de poporul român. Se vorbeşte la radio de faptul că sunt mulţi bani. Eu am dus la «bază» pentru poporul romând vaci, mânzaţi, curci, porci. Am lucrat la CAP. Puneam ceapă şi în genunchi. Azi mă văd neajutată de poporul român. Ascult ştiri despre politică şi mă rog de multe ori la Dumnezeu să fie bine în ţară. Bătrânii care sunt ca mine nu avem niciun ajutor, iar alţii se lăfăie în miliarde şi maşini de lux“, ne spune „Mama Ana Poeta“.
„Ce să mai facă bunicii, decât să se gândească la moarte“
Ca să îşi poată duce existenţa, Ana Feraru se ocupă de creşterea animalelor: are 20 de păsări şi trei porci. „Sunt sănătoasă, slavă Domnului. Nu iau nicio aspirină. Nu am avut probleme de sănătate“, ne spune „Mama Ana Poeta“.
Octogenara este preocupată de tot ce se întâmplă în țară. Este afectată că tinerii au părăsit satele, care dispar încet: „Văd ţara pustie. Dacă am nevoie de un om în sat să mă ajute că sunt bătrână, nu am de unde să-l iau, pentru că toţi au plecat peste hotare. În România există o mare nepăsare. Eu sunt în vârstă şi nu se ştie de azi pe mâine, dar ce facem cu tineretul plecat peste hotare. Unii vin, alţii nu se ştie. Nu ştiu ce dezbinare este aceasta. Câte lacrimi au fost vărsate de mamele cărora le-au plecat copiii peste hotare? Câte lacrimi au fost vărsate de copiii cărora părinţii le-au plecat în străinătate? Ce să mai facă bunicii, decât să se gândească la moarte“.
