Se taie-n mod sălbatic şi zi şi noapte-n crâng,
Pădurile pe dealuri sau cele din Parâng,
În neputinţa lor se prăpădesc şi plâng…
Se bucură naive când văd oameni prezenţi,
Nu ştiu că-s diabolici, hulpavi, murdari, demenţi,
Tăind copacii-n masă, bătrâni sau descendenţi.
Cristal de lacrimi pure din ramuri sunt ivite,
În inocenţa lor draconic sunt privite
De criminalii care ucid ca să profite…
Blesteme ne-nţelese lansează păsărele,
Amplifică durerea un plâns de rămurele…
Privind la fierăstraie şi monştrii ce-s cu ele.
– Nebunilor! – le zise o mierlă din zenit –
Să vă distrugeţi viaţa? De asta aţi venit?
Letal vă este planul ce-aveţi de împlinit!
– Vă omorâţi copiii! – le zise un stejar –
Loviţi luându-mi viaţa, ţesutul pulmonar,
Opriţi mârşava faptă şi planul bestial!