Berbecul îşi deschise cabinet,
Unde-avusese-un ţap, bufet.
Nu pretindea prea mulţi arginţi,
La ăl de-avea dureri de dinţi.
Chiar la schimbatul de dantură,
Nu le cerea peste măsură,
Că doar ştia ce-nseamnă treaba,
Să nu ai dinţi, să rumegi iarba.
Veni un lup cu chip mişel,
Zicându-i: „Am mâncat un miel,
Şi mă dor dinţi-ngrozitor.
Să-i scoţi pe-ai răi, că de nu, mor!
Berbecul, luat ca oaie pură,
Ştia ce-i rău la lup, în gură.
Şi îl „lucră” fin, pe mişel,
Până-l lăsă în gură, … chel!
Când fu la plată, carnivorul,
Vru să halească, ierbivorul.
Însă, cu ce, că nu avea
Niciun canin, nicio măsea!
– Eşti un neghiob, eşti nătărău!
Ţi-am spus să-mi scoţi, ce am mai rău!
– Aşa făcui, perfidă fiară!
Apoi îi zise de morală:
– Rău nu-i, ce crezi tu despre tine,
Căci tu, le vezi cum îţi convine.
Tot timpul, să asculţi părerea,
A celor mulţi, ce simt durerea!
