– Te smulg din pom,
Te-arunc pe sus
Cu energie de atom,
Din răsărit pân’ la apus,
Sau de la nord la miazăzi.
Aşa în fiecare zi,
Te-nvârt cum vreau,
Te-nvârt cu-avânt,
Şi orişicând cu tine dau
Prostuţo, de pământ!
Aşa urla vântul spre frunză,
Crezând că face mare brânză.
– Mă simt plimbată, şi eşti fraier,
Când tu ca sclavul, mă tot duci!
Te oboseşti gonind prin aer,
Căci nu ai tihnă, să te culci.
Iar dacă pe pământ, mă laşi,
Eşti obosit, dement-fugar!
Rămân pe-un deal sau pe imaş,
Până revii să mă plimbi iar!
Moraliceşte, cam atât:
Nu-i chiar de râs, „ca frunza-n vânt”!
