Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie de ne învață și trei lucruri mari, trei fapte mari si bune: nepomenirea răului, postul si milostenia. Tema izgonirii lui Adam din Rai, legată de Duminica Lăsatului sec de brânză, reprezintă o transpunere a penitenților în afara bisericii care, odinioară, avea loc atunci. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii, icoană a Raiului, şi să-şi plângă păcatele, pentru a fi reintroduşi în ea, împreună cu catehumenii, la sfârşitul Postului Mare. De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând la porțile raiului. (…) Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însuşi dramatismul lui Adam este „asemănător” cu dramatismul trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patima lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.
Postul Mare – drumul spre rai
Această denumire sintetizează, de fapt, întreaga pregătire pentru Postul Mare. Noi ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El. Păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este, totuşi, un exil. Hristos deschide uşa Raiului oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu¬seţea împărăţiei, face din viaţa noastră o călătorie spre rai, spre patria cerească. Astfel, la începutul Postului Mare noi ne asemănăm cu Adam: „Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu ticălo¬sul! O poruncă am călcat a Stăpânului meu, şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine şi prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale. La acestea Mântuitorul îi răspunde: Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu-1voi goni afară” (Slava de la stihoavnă). Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe cruce.
Ritualul iertării
În Biserica slavă, această Duminică poartă numele de „Duminica Iertării”. După Vecernie, are loc un ritual de iertare în timpul căruia fiecare creștin își cere iertare de la ceilalți prezenți, iar corul cântă irmoasele canonului Paştelui. Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, unde, după mărturiile Sfântului Sofronie al Ierusalimului, „în Duminica ce s-a obişnuit să se nu¬mească întâia din săptămânile Postului Mare, se săvârşea Sfânta Liturghie, ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul. După aceasta se strângeau toţi în biserică şi, făcându-se îndelungată rugăciune şi multe metanii, călugării se îmbrăţişau cu sărutare unii pe alţii, sărutau şi pe stareţ, făcându-i metanie, şi se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor şi de sfătuire în nevoinţele ce le stăteau înainte. Cele două extremităţi ale Postului Mare, Duminica brânzei şi Duminica Floriilor, cuprind aluzii imnografice şi ritualuri extrem de limpezi la acest obicei. Obiceiul slav, al iertării reciproce, poate fi privit şi ca o solemnizare a iertării prescrise în mănăstiri, în fiecare zi după Miezonoptică şi Pavecerniţă, dar faptul că fiecare se împacă aici în mod individual, cu preotul şi unul cu celălalt, îi dă un caracter de profundă autenticitate, evidenţiind dispoziţia fiecăruia dintre credincioşi spre o adevărată pocăinţă şi o schim¬bare decisivă a conduitei în relaţiile cu aproapele său.
O împăcare pentru veșnicie
Sărutarea de la Vecernia Duminicii Lăsatului sec de brânză reprezintă o anticipare a împăcării universale a oamenilor, în Hristos Cel Înviat, ce va fi simbolizată de un alt rit al sărutării săvârşit la încheierea Utreniei Paştelui, în timpul căruia se cântă: „Ziua învierii, să ne luminăm cu prăznuirea, şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi. Să ier¬tăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. (…) Înviind astfel „înainte de înviere”, creștinul va putea scăpa de asprimea judecăţii pe care o comemorează Duminica Lăsatului de carne, pentru a fi iniţiat în mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, icoana veacului viitor.
Preot Ciucă Robert-Ștefan
